Spectrele admirației. Cioran

Am aflat cu bucurie că în București există grupuri de cititori care se reunesc cu regularitate și discută despre cîte o carte.

Din aceste grupuri nu fac parte somități sau vedete  –  sînt adunări de oameni ca mine și ca dumneavoastră care iubesc cititul, ”publicul de carte” cum se cheamă el în limbajul editorilor; fără emfază sau docență ei vor doar să împărtășească păreri despre ceea ce citesc. Minunată știre, în acest oraș brutal! Un asemenea grup m-a invitat să discutăm despre ”Exerciții de admirație”, cartea din 1986 a lui Emil Cioran. Am acceptat cu plăcere și am petrecut împreună cu vreo 14 domnișoare, doamne și domni o seară foarte agreabilă.  Cîteva dintre reflecțiile formulate acolo îmi par utile acum, mai ales după articolul meu de ieri, în care am vorbit despre forma maximă de admirație posibilă în registru laic, exemplificată de admirația lui Eckermann pentru Goethe.

Mai înainte de toate, cred că e important de spus că admirația ține de sănătatea spiritului. Să poți admira solar, deplin, fără rezerve, cîrcoteli și umbre, este o dovadă de sănătate interioară. Din păcate, admirația este din ce în ce mai greu posibilă în lumea noastră. Lovitura cea mai grea dată admirației s-a produs cînd, sub vraja filozofiilor liberale, am exaltat spiritului critic. În ordinea virtuților, a devenit mai important să știi să critici decît să știi să admiri. Fără a diminua vreo secundă importanța spiritului critic, precizez că ranforsarea lui în dauna capacității de admirație ne handicapează sufletește. Ideal ar fi ca ambele facultăți intelectuale să se poată dezvolta independent una de cealaltă deși, admit, logic e imposibil. Spiritul critic a deturnat pentru propria-i creștere o bună parte din energiile sufletești și intelectuale ale admirației. Anemierea capacității de a admira a produs imediat două consecințe. Prima, admirația s-a răcit, și-a pierdut fierbințeala și pasiunea, a devenit precaută: fii atent pe cine admiri, mai gîndește-te o dată, nu te arunca cu totul în admirație! A doua, admirația naște suspiciune. Cînd auzi că cineva admiră pe altcineva, gîndul spontan este că admiratorul fiind mai puțin inteligent/informat/cultivat decăt tine, comite o eroare pe care tu nu o comiți. De asemenea, foarte des, admirația cuiva pentru altcineva naște suspiciune și credem că admirația altora pentru alții are temei  impur, interesat, psihotic, vicios poate. Prin urmare, singura forma acceptabilă a admirației în lumea noastră este, paradoxal, una egoistă. Zic paradoxal, pentru că admirația este o formă de generozitate – în lumea spiritului critic a devenit o formă de egoism. Admirația a devenit orgoliu! Iar cartea lui Cioran este cea mai bună dovadă.

Rețeaua Coldea, noi înregistrări secrete! Realitatea Plus a făcut publice dovezile lui Cătălin Hideg

Recalcularea pensiilor. Românii care se pot pensiona anticipat, fără penalizări

”Exerciții de admirație”, apărută în Franța în 1986, după cum am spus, a cunoscut succesive editări în traducere românească la Humanitas, începînd cu 1993. Cartea conține eseuri referitoare la cîțiva autori, derutant de variați: De Maistre și Scott Fitzgerald, Valery și Caillois, Saint John Perse și Otto Weininger, Eliade și Beckett etc. În finalul cărții, se regăsesc trei texte personale, în care Cioran se referă direct la sine. Unul dintre ele, intitulat ”Ea nu era de aici” este una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste scrise vreodată de oameni! Declarația de dragoste este, în fond, un exercițiu de admirație, nu? Cu această carte în mînă, se pot comite două erori. Prima, este aceea de a citi fiecare eseu și apoi să dai fuga la autorul-subiect  și să te gîndești dacă Cioran are dreptate ori ba. ”Exerciții de admirație” nu este o carte de critică literară ori de comentariu filozofic. De fapt, toată această carte este despre Cioran, așa cum toate cărțile lui Cioran sînt despre Cioran. Autorii de care se ocupă aici nici măcar nu sînt autorii săi favoriți - ei sînt admirabili ori ba după cum se pot găsi la ei trăsături cioraniene ori nu. Fiecare exercițiu de admirație este, de fapt, un exercițiu critic destul de acid, iar scăparea fiecăruia stă în cîte o pagină în care au scris ceva ce se verifică perfect în viziunea lui Cioran asupra lumii. Exercițiul moraliștilor, pe care Cioran îl preia și îl duce la cote paroxistice, este acela de a se pune pe sine în centrul lumii spre a o judeca. Lumea se rotește în jurul autorului și el discerne, din această mișcare, cum sînt caracterele, temeperamentele, talentele, imposturile, inteligențele sau prostiile. Moraliștii francezi, însă, o fac din afara lor, fără orgoliu, se ipostaziază ca instanță, dar se ”instituționalizează” cumva, vocea nu mai e a lor, ci a valorilor pe care se fundamentează privirea lor examinatoare. Dar Cioran nu se poate abandona pe sine dacă tot se plasează în locul privilegiat pentru a vedea pe toți ceilalți. Admirația la Cioran este tot un exercițiu de moralist. A doua eroare pe care o poți face este să consideri că aceste texte nu au nici o legătură între ele, că alăturarea lor a fost mai degrabă un proiect de editor decît un proiect de autor.

Cartea întreagă are o cheie a ei. Sau poate chiar două. Și ele se regăsesc în titlu. Prima cheie este admirația cuiva ca Cioran, un autor cu orgoliul mereu rănit, care se întinde la fel asupra fiecărui autor dintre cei abordați, așa cum am explicat mai sus. A doua cheie stă în cuvîntul ”exercițiu” și, cunoscînd pasiunea lui Cioran pentru mistici, e greu să nu te gîndești la ”exercițiile spirituale” iezuite. Admirația poate fi un exercițiu spiritual în acest sens. Teoretic, așa cum exercițiul spiritual mistic anulează sinele pentru a reuși umplerea ființei cu divin, realizîndu-se o contopire, și admirația face, în termeni laici și mai puțin radicali, cam același lucru. Doar că Cioran iubește misticii nu pentru ceea ce vor ei să obțină (umplerea de Dumnezeu și mîntuirea), ci pentru ceea ce sînt, adică ființe intense, radicale, pătimașe absolut. Fără să creadă în finalitatea ”procedurii”, lui Cioran îi place ”procedura” în sine. Important pentru Cioran este ”exercițiul” și nu ceea ce urmărește el. De aceea, admirația pe care Cioran o exersează în această carte poate fi interesantă ca efort intelectual, ca stil, ca pretenție, dar nu este o admirație pur și simplu. În sensul lui Eckermann, Cioran nu admiră pe nici unul dintre autorii pe care se exersează în această carte. ”Exerciții de admirație” pare, astfel, o carte a eșecului admirației. De aceea, este o carte perfect ilustrativă pentru timpul nostru.