La Editura Basilica a Patriarhiei Române a apărut în 2010 o frumoasă ediţie a "Epistolelor" Sfîntului Vasile cel Mare (330 – 379). Chiar la începutul studiului introductiv, traducătorul acestor scrieri, Pr. Prof. Teodor Bodogae (1911 – 1994), zice: "Înainte de a fi avut tratate dogmatice, expuneri istorice ori colecţii de predici, Biserica creştină a avut o literatură de gen epistolar. Din cele 27 de cărţi ale Noului Testament, 21 sînt epistole."

Faptul că creştinismul iniţial a fost epistolar, iar apostolatul originar – după cum demonstrează Pr. Bodogae – conţinea şi o foarte importantă dimensiune de epistolat (adică răspînditorii creştinismului duceau cu ei prin lume epistole ale primilor sfinţi din jurul lui Cristos), spune ceva profund. Mai profund decît descoperirea detaliilor factual-istorice legate de felul în care comunicau între ei oamenii acum 2000 de ani. Mai profund, chiar, decît înţelegerea apostolatului, cununat adesea cu martirajul, în cheie hermeneutică – căci dacă aripa sandalei lui Hermes însoţea orice apostolat-epistolat, e greu să rezistăm tentaţiei hermeneute. Epistolele sînt dialog, mai mult decît orice altă formă literară. Nu doar că se cuvine, dar este de rigoare să răspunzi unei scrisori care ţi se adresează, iar scrisorile, la rîndul lor, sînt deopotrivă răspunsuri şi chemări. Dimensiunea dialogică, colocvială a creştinismului ţine nu doar de formele sale de propagare, ci chiar de esenţa sa. Curajul de a crede vine din faptul că Isus Cristos vorbeşte cu mine şi nu pentru că cineva mi-a spus că e mai bine să cred decît să nu cred. Creştinismul este dialog perpetuu: între om şi Dumnezeu prin Fiul său, între om şi preot, între membrii comunităţii creştine. Rugăciunea este, de fapt, deschiderea unui dialog cu Cerul care răspunde întotdeauna (că avem noi urechea suficient de fină să auzim şi răspunsul ori nu, e altă poveste), iar rugăciunea împreună cu altcineva (una din marile splendori posibile!) este un dialog plurivalent de o intensitate formidabilă. La rîndul ei, participarea la liturghie este un dialog consistent cu preotul, cu harul său, dar şi cu cei din jur, dimpreună cu care rostim Crezul şi Rugăciunea Împărătească. Mai departe, a veni ca martor în momentele de mare taină ale cuiva, precum botezul sau căsătoria sa, este o formă de dialog subtil şi minunat, este una dintre cele mai frumoase forme de solidaritate umană. A participa la înmormîntarea cuiva, este, iarăşi, o formă de dialog peste moarte cu cel pe care îl petrecem şi de la care ne luăm doar "la revedere!" şi nu "adio!". Dialogul este temelia creştinismului şi Isus Cristos a ştiut că doar vorbind cu noi tot timpul ne va salva, pentru că doar cu El alături credinţa noastră subţire şi vulnerabilă se poate întări şi poate rezista. Şi mai există încă două trăsături foarte importante ale oricărui schimb epistolar, cu adîncă rezonanţă în creştinism. Pe de o parte, scrisorile sînt mereu socotite documente cu caracter personal – regulile cuviinţei, dar şi regulile dreptului, ne opresc să deschidem scrisori care nu ni se adresează sau să facem publice scrisori pe care nu le deţinem cu just titlu. Epistolele care fundamentează învăţătura creştină tocmai asta vor să spună: că mi se adresează mie personal, ca şi fiecăruia dintre dumneavoastră, ca şi fiecărui om din lumea asta, fie că a trăit, trăieşte sau va trăi. Mesajul creştin merge în cutia de scrisori a inimii fiecărui om – că îl primeşte ori nu, asta este, iarăşi, o altă problemă. Pe de altă parte, scrisorile se referă, de fiecare dată, la o problemă anume. Poate mai punctuală, poate mai generală, dar orice scrisoare are, cel puţin la început, o singură motivaţie. Sigur că autorul ei, răspunzînd problemei datate, deschide textul spre universalitate, spre validitate perpetuă, spre relevanţă infinită. Dar exact aşa îşi propune să lucreze în lume spiritul lui Isus Cristos – de la particular la universal sau, mai bine, zis, în universal prin particular. Aşadar, nu întîmplător Dumnezeu a vrut ca ideile sau revelaţiile pe care primii creştini le-au avut în legătură cu El să ne fie transmise prin scrisori. În ceea ce priveşte epistolele Sfîntului Vasile cel Mare, nici nu ştii ce te fascinează mai întîi. Bogăţia duhovnicească sau brianţa stilului? Concepţia moral-ascetică sau limpezimea exprimării ei? Vechimea lor mereu proaspătă sau alternanţa uimitoare între vorba şugubeaţă şi sentinţa grea? Sf. Vasile cel Mare scrie atît de limpede că vezi Ideea pur şi simplu prin transparenţa miraculoasă a vorbelor sale. Foarte puţini Părinţi ai Bisericii au avut un asemenea uriaş talent literar. Or fi avut şi alţii verva spiritului său, credinţa sa fără fisură, inteligenţa şi intuiţia sa binecuvîntată, dar nu putem şti sigur. O asemenea înzestrare intelectuală şi duhovnicească se poate transmite doar cu un talent uriaş, un talent direct născut din har. Sf Vasile cel Mare l-a avut din plin. Astfel, "Epistolele" sale nu sînt importante numai pentru monahi, pentru clerici în general sau pentru istorici, iar ceea ce ne vine din aceste epistole nu este doar lămurire a voinţei lui Dumnezeu şi informaţie istorică. Epistolele acestea sînt literatură personală de cea mai înaltă calitate, sînt un monument nepieritor de cultură. Dacă cineva ar avea ideea să facă din cărţi monumente, atunci "Epistolele" Sfîntului Vasile cel Mare ar fi o catedrală deopotrivă măreaţă şi agreabilă, cu milioane de uşi de acces, în care ar răsuna tot timpul splendide coruri de îngeri. Ştiţi că se zice că, atunci cînd Dumnezeu este de faţă, îngerii cîntă Bach şi cînd Dumnezeu e dus cu treburi, îngerii cîntă Mozart. Ei bine, catedrala care ar corespunde "Epistolelor" basiliene ar fi exact locul lor de repetiţie, aici îngerii ar cînta şi Bach şi Mozart, pregătindu-se pentru ocazii. Cartea se mai găseşte prin librării şi pangare.