Excelente articolele ultimului număr al revistei "Dilema veche" grupate sub titlul "Lecturi obligatorii sau lecturi esenţiale?". Aici găsim texte semnate de profesori (şi de liceu şi de universitate), dar şi de elevi, despre ceea ce se citeşte la adolescenţă.

Pe de o parte, se pune întrebarea cu privire la utilitatea obligaţiei de a citi. Pe de altă parte, după ce cam toată lumea admite mai voalat sau mai direct că lectura obligatorie trebuie cumva păstrată în procesul de educaţie, se pune întrebarea ce cărţi/autori anume vor avea privilegiul de a fi materie obligatorie pentru tinerii români? Recunosc că am citit cu pasiune întregul dosar al temei şi pentru că, de multă vreme, am impresia că am rămas cam puţini cei care mai credem în "educaţia prin marile cărţi" în vreme ce din ce în ce mai mulţi oameni, deopotrivă profesori, elevi şi părinţi, cred în "educaţia care dezvoltă abilităţi", în "pregătirea pentru piaţa muncii" şi în "educaţia cu ghiozdanul uşor". Eu sînt dintre cei care cred că eseistul scoţian Thomas Carlyle avea dreptate cînd spunea că cea mai bună universitate este o colecţie de cărţi. Nu de compendii ori comentarii, adaug eu contextualizînd această vorbă. Nu vreau, totuşi, să adaug la dezbaterea din "Dilema veche", ci vreau să dezvolt obiectul ei punînd o întrebare încă şi mai generoasă: există lecturi obligatorii din perspectiva culturii generale? Există cărţi sau autori prin care orice persoană cultivată trebuie, obligatoriu, să fi trecut? Şi dacă da, care sînt aceştia? Critica literară operează, cum se ştie, cu "canonul", deşi acesta nu are conţinut definitiv. Canonul ar fi un set de opere/autori fundamentali pentru un spaţiu cultural, pentru un timp, pentru un domeniu anume etc. Într-o carte faimoasă, poate, tocmai prin îndrăzneala ei, Harold Bloom stabilea canonul literar al occidentului – o listă de 26 de autori, de la Shakespeare şi Cervantes la Beckett şi Pessoa. Evident, termenul nu este unul fericit. Canonul induce ideea unicităţi. Nu pot exista două canoane pe acelaşi domeniu de "reglementare". Totuşi, cînd vine vorba despre literatură, dar şi despre muzică ori alte arte în general, canonul se multiplică în funcţie de cîţi creatori de canon sînt. Canonul meu este, fatalmente, diferit de canonul altuia, după cum canonul meu de la 25 de ani diferă de canonul meu de acum. La limită, canonul este o listă de preferinţe personale şi decade exact în ceea ce nu vrea şi nu trebuie să fie. N-aş vrea nici eu să cădem în relativism total. Există, totuşi, unele repere fixe. Întîi, ar fi acela al tradiţiei. Tradiţia reflecţiei intelectuale stabileşte un set de lucrări asupra cărora intelectualii s-au aplecat cu precădere. De ce? Mai întîi, pentru că în acele cărţi mai mult decît în altele a fost plantată o sămînţă care a rodit îndelung şi trainic. Cred că autori precum Platon şi Freud, oricît sînt ei de diferiţi, fac parte din canonul occidentului pentru că mintea şi sufletul acestei părţi din omenire s-au dezvoltat într-un anume fel şi nu în altul după ce scrierile lor au fost citite. Apoi, pentru că unii autori s-au impus ca referinţe, nu zic obligatorii, dar obişnuite. Nu poţi, de pildă, să discuţi despre raportul dintre individ şi istorie în literatură fără să evoci "Război şi Pace" sau, dacă muţi discuţia în filozofie, fără să-l evoci pe Hegel. Nu poţi să discuţi despre iubire în literatură fără să evoci "Romeo şi Julieta" sau, în filozofie, fără să evoci "Banchetul" platonician. Chiar dacă cineva ar putea-o face, interlocutorii ar aduce imediat vorba despre aceste opere-reper şi necunoaşterea lor ar fi privită, totuşi, ciudat. Pînă la urmă, canonul este un produs al simţului comun, generalizat. Tradiţia şi nu "specialiştii" ori "poporul-cititor" forejează canonul. Canonul are, înainte de orice, şi un efect benefic – el stabileşte numitorul comun al discuţiei. Pot să nu cunosc cartea la care se referă un conferenţiar cînd vorbeşte, de pildă, despre răzbunare. Dar îl pot întreba, ca să înţeleg mai bine ce vrea să spună, ceva legat de "Hamlet" (capodoperă a răzbunării) şi conferenţiarul îmi va răspunde cu siguranţă, pentru că "Hamlet" este în canon – o piesă pe care o ştie toată lumea. Nu este deloc deplasat, aşadar, să întrebi pe cineva care vorbeşte despre răzbunare ceva din "Hamlet" ; canonul este locul în care ne întîlnim toţi, indiferent de ceea ce am citit ulterior, fiecare. Canonul produce, însă, şi un efect pernicios, un sindrom intelectual pe care l-aş numi "gonflarea spiritului rănit de propria mediocritate". Ştiu cazurile unor frustraţi care inventează propriile lor canoane şi decretează că oricine nu îl cunoaşte este defect – ignorant sau impostor. De pildă, vorbind despre răzbunare, materie în care am stabilit că "Hamlet" e canonic, cineva te poate întreba dacă îţi este cunoscut un anumit pasaj din, să zicem, Valerius Maximus ori dintr-un maestru yoga – spui că nu şi întrebătorul abia asta a aşteptat (poate de-aia ţi-a şi pus întrebarea) să te distrugă cu dispreţul său. De fapt, înainte de a ne întreba care sînt lecturile obligatorii, cred că e mai sănătos să instituim obligativitatea lecturii.