Nemernicia pe care o săvîrşesc politicienii care strigă după graţierea dlui Gheorghe Popescu e simplă. Ei manipulează adoraţia poporului pentru un star sportiv pînă devine presiune publică asupra adversarului politic. Obiectivul nu este eliberearea dlui Popescu, ci înghesuirea dlui Băsescu.

Cu gloata, e uşor. După ce i-ai manipulat sărăcia, frica şi deznădejdea, de ai zăpăcit-o complet, să-i manipulezi firavele admiraţii este o joacă de copil. Da, de o mie de ori, da: cel care mi-a spus că politica este meşteşugul manipulării prostiei colective în beneficiu propriu are dreptate! Socoteala poate fi, însă, eronată în acest caz. E posibil ca poporul, înrăit şi prostit de anterioare manevre de genul acesta, să simtă în viscere altceva. De pildă, să-i cadă mult mai greu resentimentul săracului faţă de bogatul evazionist decît sentimentul fanului amorezat de fotbalist. E posibil ca românul lipit de televizor să perceapă mai puternic recenta cîrdăşie a dlui Popescu cu dnii Becali decît mai vechea apartenenţă la o "generaţie de aur". De văzut... Dar, să lăsăm naturelul popular în voia politicienilor şi să ne concentrăm pe chestiunea graţierii. Pentru a înţelege exact ce este graţierea, voi spune ce nu trebuie să fie ea în nici un caz: o abolire a unei decizii judecătoreşti definitive. Graţierea este un act de clemenţă al şefului executivului. Nu este şi nici nu trebuie să fie o imixtiune în actul de justiţie. Este inadmisibil ca graţierea să fie un fel de supra-recurs la o decizie definitivă. Cu alte cuvinte, niciodată graţierea nu trebuie să aibă o motivaţie de ordin juridic, de genul: condamnatul nu e vinovat sau pedeapsa pare prea aspră. Graţierea nu îndreaptă o hotărîre judecătorească considerată strîmbă. Graţierea nu face dreptate. Ar mai fi de spus că actul de justiţie nu se termină cu hotărîrea judecătorească definitivă. Acolo se termină doar judecata. Actul de justiţie se împlineşte după ce toate deciziile judecătorilor sînt împlinite după lege. Dreptate se face după ce vinovaţii îşi ispăşesc pedepsele şi plătesc prejudiciile. În acest sens, este inadmisibil ca graţierea să oprească împlinirea actului de justiţie. Aud pe şeful legiuitorilor zicînd, aiuritor, că justiţia trebuie să aibă şi o dimensiune socială. M-am cutremurat, pentru că cineva care vorbeşte aşa dovedeşte că nu pricepe nimic, dar absolut nimic din ceea ce are de făcut puterea judecătorească într-o ţară normală. Şi cel care vorbeşte e şeful legiuitorilor! Mai întîi, e de subliniat de trei ori că justiţia are o dimensiune socială. Cînd stabileşte pedepsele, judecătorul ţine cont întotdeauna de împrejurările sociale – se cheamă circumstanţierea personală a săvîrşirii faptei (cine e condamnatul, care e situaţia lui socio-familială, care este backgroundul său profesional etc.). De asemenea, judecătorul ţine cont de contextul social mai larg – într-o ţară în care, de pildă, spălarea de bani şi evaziunea fiscală sînt fenomene infracţionale de amploare, judecătorul va fi, evident, mai aspru cînd pedepseşte oameni vinovaţi de asemenea fapte. Sau, poate că şeful legiuitorilor vroia să spună că dl Popescu este ceea ce se cheamă "un caz social". Şi aici, evident, vine întrebarea: de cîte ori i-aţi auzit de "socialii" domni Zgonea şi Ponta cerînd public graţierea unui amărît care a furat o pîine de foame? Socialismul lor este, orice s-ar zice, cam bizar. Se ridică mai degrabă pentru un om foarte bogat care merge la închisoare pentru spălare de bani şi evaziune fiscală decît pentru un biet om care comite o infracţiune sub imperiul foamei. În Statele Unite, un condamnat care cere graţierea admite pe loc vinovăţia. E logic să fie aşa. Clemenţa se cere după căinţă. Dacă se cere dreptate (varianta în care dl Popescu consideră că e nevinovat), atunci calea de urmat e alta. Nu graţierea, ci continuarea procesului prin căile de atac extraordinare. Sigur că, conform legii, cele două nu se exclud. Dar, moralmente vorbind, dl Popescu trebuie să se hotărească: dacă se simte nevinovat are de urmat un drum, care nu e cel al graţierii, ci cel al tribunalelor; dacă e vinovat, apelează la iertarea şefului statului. Dar, ca să ceri iertare (căci asta este, de fapt, cererea de graţiere), trebuie să recunoşti că ai greşit. În materia graţierii, din cîte îmi dau seama, practica preşedintelui Băsescu este constantă şi, adaug, foarte corectă. Se graţiază foarte puţin, probabil cu mult sub 0,1% din cererile primite, şi numai în combinaţia unor criterii clare: vîrsta (fie foarte înaintată, fie foarte fragedă), condiţia medicală şi, de cele mai multe ori, executarea deja a unei bune fracţii din pedeapsă. Se mai constată şi că există o anume tipologie a infracţiunilor comise de cei graţiaţi (niciodată infracţiuni cu violenţă), dar şi un alt numitor comun – mai toţi cei graţiaţi sînt oameni de condiţie materială modestă sau chiar mai rău. Pe de altă parte, Curtea Constituţională a stabilit că preşedintele graţiază din "raţiuni umanitare, izvorâte din circumstanţe deosebite în care se găseşte condamnatul sau în care a săvârşit fapta" (decizia CC 89/2003). Este dl Popescu un caz umanitar? Circumstanţele în care a săvîrşit infracţiunile sînt, cumva, pretabile unei asemenea abordări? Nu în ultimul rînd, este de discutat dacă un fost mare fotbalist, căpitan atît al echipei naţionale de fotbal cît şi al echipei FC Barcelona, trebuie să aibă un regim preferenţial. Oricine crede că da, se pune în tensiune cu principiul egalităţii tuturor în faţa legii. Sîntem, desigur, inegali în faţa tribunelor: acolo, dl Popescu este deasupra tuturor. Sîntem, de asemenea, inegali în faţa semenilor – oamenii judecă şi clasifică. Sîntem inegali în viaţă, în general. Dar în faţa legii, a judecătorilor, toţi trebuie să fim egali. Iar cei care cred că dl Popescu trebuie privilegiat şi în faţa legii pentru calităţile sale de jucător de fotbal n-ar trebui să uite că, dacă ar fi săvîrşit exact aceleaşi fapte ca dl Popescu şi ar fi încasat exact condamnarea lui, n-ar fi avut absolut nicio şansă să fie graţiaţi.