Adică cum, să rupi tăcerea cînd toată lumea vorbeşte? Tu însuţi vorbeşti. Tot timpul spui cîte ceva, întrebi, ceri, răspunzi, mulţumeşti, protestezi, baţi cîmpii...Atunci, cum se poate să pretinzi, la un moment dat, că rupi tăcerea?

Căutînd zilele trecute prin maldărul de cărţi vechi scoase la vînzare de librăria din centru în coşuri la preţuri reduse, mi-a căzut în mînă o carte mică, de buzunar, subţire, cu pagini puţine (102), intitulată "A rupe tăcerea". Cartea cuprinde cîteva convorbiri ale lui unui jurnalist francez cunoscut, Andre Coutin, cu Eugene Ionesco şi a apărut sub acest titlu în Franţa în 1995. În româneşte, a fost tradusă la Humanitas, în 2008. Înţeleg imediat despre ce e vorba: în anii Războiului Rece, majoritatea intelectuală a Franţei prefera să tacă cînd era vorba despre Gulag. Se evocă, în carte, un episod anume. Ionesco povesteşte că David Rousset, primul autor francez care a folosit termenul "gulag" în sens de substantiv comun, i-ar fi arătat lui Sartre toate documentele care atestau existenţa îngrozitorului sistem de lagăre sovietice, iar filozoful ar fi răspuns "Bine, bine, e adevărat, dar nu trebuie să-i demoralizăm pe tovarăşii noştri de la Billancourt". Expresia are un tîlc anume în politica franceză, "tovarăşii de la Billancourt" desemnînd clasa muncitoare. Coutin consideră că acela a fost un semnal, un fel de comandament emis de Sartre către intelectualitatea franceză: să nu vorbească despre ororile comunismului de dincolo de Cortina de Fier, pentru că ar descuraja lupta clasei muncitoare de dincoace de ea, din Franţa, de pildă. Ionesco şi alţi cîţiva s-au luptat ani de zile ca să rupă această tăcere care, din tăcere tactică, a devenit tăcere vinovată pe măsură ce oroarea comunismului real căpăta anvergură. Istoria aceasta este cunoscută. Şi încheiată. Ceva important, însă, rămîne. Distincţia făcută undeva în carte între majoritatea tăcută şi minoritatea mută se poate extinde asupra oricărei teme şi mă întreb dacă nu cumva este o descriere exactă a alcătuirii lumii în general, în toate timpurile şi în toate locurile.În orice privinţă există o minoritate mută (care refuză deliberat să vorbească despre o anumită temă) şi o majoritate tăcută (care nu se exprimă pentru că nu ştie, pentru că vede minoritatea tăcînd sau pentru că nu-i pasă, dar care face mult zgomot, căci există trepidant). Şi totuşi, veţi spune, cum să fie lumea compusă din muţi şi tăcuţi? E atît de mult zgomot, e atît de multă vorbărie! Explorator curajos al absurdului, Eugene Ionesco arată că poţi să vorbeşti ca şi cum taci. Priviţi-i personajele în mai toate piesele, ascultaţi-le ce şi cum vorbesc. Atinse de absurd ca de o boală existenţială, personajele lui Ionesco nu mai pot comunica. La început, nu mai pot comunica unele cu altele, apoi ele cu sine şi, în final, le auzim producînd sunete aiurea. Deşi vorbesc, e ca şi cum tac de vreme ce nimeni din jurul lor nu mai poate auzi ori pricepe ce spun. Majoritatea tăcută, de fapt, vorbeşte – ea pare tăcută pentru că nu e auzită şi, mai mult, nici ea nu se mai aude pe sine, atît de tare şi de mult vorbeşte. Se profilează o apocalipsă sonoră – lume ava fi atît de zgomotoasă încît nimeni nu o va mai auzi şi, producînd sunete nenumărate, de intensităţi enorme, se va prăbuşi într-o tăcere deloc enigmatică, ci doar obosită. Apocalipsa ar putea fi sindromul final al unei enorme astenii. În acest context, ruperea tăcerii nu mai e o îndrăzneală ci este unica soluţie de a mai salva omenescul. Zice Ionesco: "Sînt asemeni unui Iov, omul care, pierzînd divinitatea, priveşte spre golul rămas şi nu mai înţelege nimic. Singura forţă ce-mi rămîne este refuzul. Refuzul de a mă supune, de a accepta să dau libertatea pe linişte, pe anestezie – acest pact modern cu diavolul pe care atîţia oameni din ţările oprimate îl fac pentru a fi lăsaţi în pace." Vorba lui Coutin, vocea lui Ionesco este mereu actuală şi mereu fraternă.