„Stăteam pe burtă și mă țineam de pat. Blocul lui Toma Caragiu s-a tasat ca un acordeon!” Amintirile IMPRESIONANTE ale soțului POETEI Ana Blandiana, care a SUPRAVIEȚUIT CINCI ORE sub DĂRÂMĂTURI

56 de secunde a durat cutremurul din 4 martie 1977. Seismul a avut epicentrul în Vrancea, la 95 de km adâncime, atingând 7,2 grade pe scara Richter. În imagine, se poate observa ce a mai rămas din blocul Colonadelor din București: un morman de fier și mol
Autor: | | 15 Comentarii | 13883 Vizualizari

Scriitorul Romulus Rusan, soțul poetei Ana Blandiana, a rememorat cele cinci ore de groază trăite sub dărâmături. 4 martie 1977. O zi luminoasă și caldă, după cum și-o amintește domnul Romulus Rusan, avea să se sfârșească într-o baie de sânge amestecat cu moloz. La aproape 81 de ani, co-fondatorul Memorialului Sighet rămâne unul dintre cei mai lucizi martori ai acelei tragedii care a zguduit Bucureștiul din temelii

Continuarea pe premium.evz.ro

Premium.evz.ro este platforma cu plată a site-ului „Evenimentul zilei”, cuprinzând o selecție exclusivă de materiale de presă de calitate.

- Evenimentul zilei: Aveți o poveste deosebită legată de cutremurul din 1977. Ne puteți împărtăși câteva amintiri?

- Romulus Rusan: Of, ce mai amintiri... Ana era internată, suportase o intervenție chirurgicală. Urma să iasă în acea zi, așa că, bucuros, am invitat niște prieteni la masă. Am alergat prin tot orașul după cumpărături, ca să aflu, ulterior, că Ana nu va mai fi externată. Am anulat invitațiile și m-am dus acasă. Fusese o zi superbă, așa, ca asta (n.r. - miercuri, 2 martie). Doamne ferește, am auzit că și ieri a fost un cutremur, de 4,5 grade... Revenind, locuiam în Blocul Colonadelor, vis-à-vis de Spitalul Colțea. Aveam un apartament la etajul șapte. Singur fiind, am sunat la Cluj, să vorbesc cu sora mea. Eram pe o dormeză și, deodată, am simțit mișcarea. Nu i-am spus soră- mii, era sperioasă ca mama. Abia în momentul în care s-a stins lumina, am închis telefonul. M-am trântit pe pat, pentru că începuse să se miște totul în jur, o mișcare ca de ciur, așa. Stăteam pe burtă și mă țineam de pat.



FOTO: Romulus Rusan



A căzut în gol de la etajul șapte, la etajul doi!

- Ce a urmat?

- Un șoc uriaș! Nu știam, a căzut pe mine ceva, am căzut eu... Era atât de puternic, încât n-am simțit direcția în care se mișca totul. Am dedus apoi că peste mine căzuse o bibliotecă, peste ea o grindă și peste grindă colțul camerei, care m-a acoperit ca un cort.

- V-a protejat acel colț...

- M-a protejat. Sub mine era planșeul și, în această formă, am căzut de la etajul șapte la etajul doi. Blocul s-a tasat ca un acordeon. Toma Caragiu, cu care eram vecin, era la etajul doi. La el nu s-a întâmplat nimic, doar că Toma a fugit pe scări. Au rămas cățelul lui, paharele cu whisky pe masă - pentru că avea oaspeți -, iar el s-a prăpădit pe scări. Dacă rămâneau pe scaune, în casă, nu pățeau nimic.

- Ce-ați făcut?

- Nu mi-am dat seama unde sunt. Blocul avea 11 etaje terasate, dar, în câteva secunde, totul era o grămadă de moloz. Rămăsesem apărat de colțul acela, ca un cort. Am auzit cum s-au stins vaietele de moarte, treptat, treptat...

A fost captiv cinci ore sub dărâmături

- La ce oră se întâmplau toate acestea?

- La 21 și 22 de minute a început cutremurul... Am auzit, peste câteva minute, doi oameni coborând veseli, fericiți că scăpaseră. Erau vecinii de sus. În momentul cutremurului făceau baie, erau în pielea goală și au căzut în luminatorul plin cu moloz. Nu mai puteau de bucurie... Era ceva grotesc.

- N-ați strigat după ajutor?

- Pe cine să strig? Zăceam acolo, respiram prin cămașă, altfel mi-aș fi betonat plămânii din cauza prafului și a molozului. Am și acum cămașa. Dacă fac un muzeu, mi-o pun acolo. Și bicicleta zdrobită.

- Cât ați stat prins sub dărâmături?

- Pe la orele 22.00, 23.00, am auzit un băiat, care striga după supraviețuitori. N-am răspuns din prima. Mă gândeam că poate mai era vreunul, mai nenorocit decât mine. Când am văzut că nu mai strigă nimeni, am făcut-o eu. M-a întrebat unde sunt. I-am explicat că văd un pic din lună, era o lună mare, înspăimântătoare. Vedeam așa, ca printr-o cutie de chibrituri, printr-o fisură. L-am întrebat dacă are lanternă, ca să-l ghidez spre locul în care zăceam.

- Și?

- A lipsit vreo oră - care mi s-a părut infinită -, până a găsit o lanternă și a venit, săracul. M-a identificat. Era în haine de petrecere, lucra ca lăcătuș la un depou de tramvaie, în cadrul instituției care se numește acum R.A.T.B.. Un oltean de lângă Balș, din satul Broșteni, Gabriel Barbu pe numele lui. Pe el mi l-a adus Dumnezeu. A făcut un tunel cu mâinile goale, îndoind fierul-beton. Era un bărbat zdravăn. Și-a rupt toate hainele. Când a pus lumina pe mine... Îl vedeam mare, așa, în lumina lanternei. Îl vedeam un gigant. M-a întrebat cum să mă scoată. I-am explicat că sunt prins în două locuri, aveam mâna și piciorul blocate. A început să caute în jurul meu.

Salvarea a venit de la un bărbat îmbrăcat în haine de petrecere

- Nu l-a ajutat nimeni?

- Cine? Totul se întâmpla înainte să afle Ceaușescu de cutremur. El a fost înștiințat în zori, era plecat prin Africa. În timpul nopții, autoritățile au intervenit doar unde se vedea câte un om atârnând de vreun balcon, mort. Autoritățile erau paralizate. Abia când a dat Ceaușescu ordin, a doua zi dimineață, au început să se miște.

- Ați fost salvat de un voluntar.

- Așa e. Băiatul acela inimos a descoperit că aveam piciorul prins sub o ușă, iar mâna sub bibliotecă. I-am spus să ridice grinda, ca să încerc să ies. Numi simțeam mâna, am avut-o paralizată un an, pentru că mi se rupsese un nerv. Salvatorul mi-a spus că sunt șanse să seprăbușească totul, dacă ridicăm grinda. I-am replicat că, dacă este dispus să-și riște propria viață, eu sunt de acord s-o ridice. A tras grinda, mi-am eliberat mâna, apoi am încercat să săltăm și ușa, ca să-mi eliberez piciorul. Erau tone și tone de moloz pe ușa aceea, dar cu răbdare - „un, doi, trei”, „un, doi, trei”, „un, doi, trei” - am reușit să-mi eliberez și piciorul. De fapt, doar laba piciorului era prinsă. Pe urmă m-am întors și, târâș, am ieșit prin tunelul pe care-l făcuse acel om. Pe la ora două noaptea am ieșit.

- Ați stat ceva timp sub dărâmături.

- Cam cinci ore. Afară era plin de oameni, tot felul de activiști îmbrăcați în piele. Deși nu interveniseră până atunci, când m-au văzut, s-au repezit: „Să-l ajutăm pe tovarășul, să-l ducem la spital”. Era aproape Colțea, m-au pus într-o Salvare... Dar, din cauza prăbușirii a două blocuri, a făcut un ocol uriaș. Am ajuns la Colțea... Era plin de morți și nici vorbă de loc pentru alți răniți. Doctorii veniseră de acasă, nechemați, aveau rude moarte în cutremur. Era o tensiune teribilă. M-au legat la cap - îmi curgea tare sângele - și m-au lăsat pe coridor, pe o targă, și, pe măsură ce mureau oamenii, erau înlocuiți cu răniții de pe hol. Doamne, mureau întruna!

Soția aflase că e mort

- Ați apucat să vorbiți cu familia?

- Am cerut niște fise, am sunat la tata, dar nu mi-a răspuns. Voiam să-l trimit la spital, s-o anunțe pe Ana că sunt bine. Apoi am sunat la prieteni și l-am rugat pe unul dintre ei să meargă la spital, s-o liniștească pe Ana.

- Ea ce știa?

- Auzise un doctor spunând, pe șoptite, că blocul în care stăteam noi căzuse și că murise și soțul ei. Așadar, știa că sunt mort. Când a aflat de la prietenul nostru că trăiesc...

- Ați ținut legătura cu salvatorul dumneavostră?

- Sigur. Inclusiv cu copiii lui. Ne-am întâlnit ani la rând, luam masa împreună. Acum este bunic.

Salvarea cărții cu o adnotare a fratelui lui Avram Iancu

„După degringolada care a urmat, autoritățile au amenajat un spațiu rezervat lucrurilor recuperate de sub ruine. „S-a deschis un depozit, pe strada Laboratorului, parcă. Eh, acolo erau blănuri, pantofi, cărți... Noi ne-am dus după cărți, pentru că aveam o bibliotecă excepțională, moștenită de la tatăl soției. Dețineam o carte prețioasă, cu o adnotare a fratelui lui Avram Iancu. Am găsit-o. Mai aveam o Istorie a Literaturii, a lui Călinescu, un volum monumental. Era strivit. Am recuperat multe alte cărți, oamenii se înghesuiau la hainele de blană”, ne-a mărturisit scriitorul Romulus Rusan.

Diversiune împotriva intelectualilor morți. Se zvonea că la Toma Caragiu acasă s-au găsit o statuie din aur și un seif plin cu revolvere!

Comuniștii au încercat să-i discrediteze pe oamenii de cultură decedați în urma cutremurului din 1977. Cazul fostului mare actor Toma Cargaiu este, de departe, exponențial.

„În clădirea în care locuiam, doar Toma Caragiu era mai cunoscut. Ne vizitam, dar nu atât de des, pentru că și ei, și noi, eram foarte ocupați. În blocul-acoladă, cel de lângă al nostru, stătea familia Petroveanu, criticul literar. În acea seară nenorocită, aveau oaspeți, pe poetul Anatol Baconsky cu soția, și pe directorul de la Cartea Românească - Mihai Gafița, tot cu soția. Au murit toți șase. Mai era un tânăr de 21 de ani, pianist genial, fiul compozitorului Dumitrescu. Îl auzeam cântând tot timpul arii clasice. S-a prăpădit și el...”, își amintește Romulus Rusan.



Bilanțul morților din cele două blocuri a fost zdrobitor. Domnul Romulus Rusan detaliază: „Erau cam 300 de locatari în cele două imobile. Exceptându- i pe cei care nu erau acasă în momentul cutremurului - vreo 40 de persoane - doar opt am scăpat din această teribilă încercare. Au murit, așadar, vreo 252 de oameni. A fost groaznic”.

Concluzia: Au murit niște granguri

Romulus Rusan ne-a povestit și despre atmosfera apăsătoare instalată după dezastrul care a lovit Bucureștiul în 1977: „Atunci s-a făcut o diversiune împotriva intelectualilor. Șoferii de taxi duceau vorba că printre dărâmăturile apartamentului lui Toma Caragiu s-au găsit o statuie din aur și un seif plin cu revolvere! Bine, nu erau de vină șoferii, alții inventaseră zvonurile. Era vorba de lupta de clasă, concluzia trebuia să fie că au murit niște granguri, nu niște oameni de cultură. Ceaușescu a politizat foarte mult tragedia, inclusiv prin manevra cu intelectualii bogați. Țin minte că umbla, alături de Elena Ceaușescu, pe toate șantierele, îi grăbea pe muncitori să curețe ruinele, să nu se mai vadă dezastrul. Poza în salvator”.

Morții, aruncați la grămadă cu molozul

Soțul poetei Anei Blandiana ne-a mai dezvăluit un episod controversat, consumat la puțin timp după cutremur: „Ceaușescu a ajuns la blocul nostru după 16 zile. A ordonat să se strângă molozul, fiarele, inclusiv morții și totul a fost dus, la grămadă, într-o localitate de lângă Glina, Valea Boului parcă se numea”. Încheierea surprinde prin nota ei tragico-comică: „Apoi, s-a petrecut ceva senzațional. Au găsit în subsol, la barul Continental, un supraviețuitor. Era record mondial, să supraviețuiască 16 zile în asemenea condiții! De fapt, cred că omul respectiv a fost pus acolo chiar atunci, pentru a arăta țării și întregii lumi cât de rezistenți sunt românii și câtă grijă au conducătorii de ei. Sau poate că era adevărat, să mă ierte Dumnezeu, dar să reziști 16 zile sub dărâmături... În fine, au încercat să repare blocul, dar n-au reușit mare lucru. Ceaușescu a dat apoi ordin să se zugrăvească, să se cosmetizeze totul, să arate frumos... Și din acest motiv sunt atât de multe buline roșii acum. Pentru că există construcții cu adevărat extrem de șubrede. Doamne ferește de vreun nou cutremur!”.

Posibile cauze ale prăbușirii. În subsol s-au tăiat câțiva stâlpi de rezistență pentru a se mări ringul de dans!

Cunoscută sub titulatura de Blocul Colonadelor, clădirea în care locuia familia Rusan fusese ridicată în anii ’30. La subsolul imobilului se afla barul Continental, un local de fițe, frecventat și de ștabii comuniști.

Întrebat despre cauzele prăbușirii blocului în care a fost la un pas să-și piardă viața, Romulus Rusan ne-a dezvăluit: „Fusese ridicat de niște italieni, dar cred că românașii furaseră o grămadă de beton. Bine, nici italienii nu cred că erau mai breji. Păi, au făcut Blocul Carlton prin ’36. Patru ani mai târziu, la cutremurul din ’40, se dărâma! Vă dați seama ce construcții... Blocul Colonadelor era frate cu ăsta, doar că el s-a prăbușit în ’77”.

Avea Blocul Colonadelor subsol? Scriitorul clipește, adunându-și gândurile, apoi reia calm: „Avea. Era și un bar acolo - Continental se numea. Se pare că tăiaseră niște stâlpi de rezistență, ca să lărgească locul de dans!”. Aceste fraze scurte, uluitoare în esența lor, mă tulbură: „Ar fi, deci, niște explicații”. Rusan își urmează firul amintirilor: „Mai era o bodegă pe colț - la Asan. Veneau toți funcționarii de la ministere, de la Banca Națională, beau țuică în pauza de masă”.




Alte articole din categoria: EVZ Special

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi