Dan C. Mihăilescu: "Ca sexagenar conservator, eseist paseist şi estetizant eticist, ignor blogosfera"

Criticul literar a vorbit pentru EVZ despre premiul literar "Augustin Frăţilă", relaţia lui ambiguă cu bloggerii şi despre evoluţia romanului românesc.

Premiul literar "Augustin Frăţilă", ediţia I, este oferit de Asociaţia Casa de Cultură şi vine să răsplătească cel mai bun roman românesc publicat în anul 2011. Câştigătorul primeşte un cec în valoare de 10.000 de euro, acesta fiind cel mai mare premiu acordat până acum, în România, pentru creaţie literară. În concurs se pot înscrie toţi autorii care au publicat un roman în 2011, în limba română, expediind trei exemplare ale cărţii pe adresa Asociaţiei Casa de Cultură şi completând formularul de înscriere până în 23 septembrie 2012. Juriul format din criticii literari Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea Enache va stabili finaliştii concursului (cinci autori). Numele acestora vor fi cunoscute în 8 octombrie. Între 10 octombrie şi 2 noiembrie 20 de bloggeri vor alege câştigătorul premiului, acordând puncte de la 1 la 5 fiecărui roman finalist. Autorul al cărui roman va primi cel mai mare punctaj va fi răsplătit cu Premiul literar "Augustin Frăţilă" - romanul anului 2011, în valoare de 10.000 de euro. Ceremonia în cadrul căreia se va acorda Premiul va avea loc în 7 noiembrie 2012 la Hotel InterContinental Bucureşti. Premiul literar "Augustin Frăţilă", o iniţiativă a Asociaţiei Casa de Cultură, va fi acordat în fiecare an pentru cel mai bun roman apărut în anul anterior, conform unei selecţii făcute de cei mai valoroşi critici literari şi de cititorii activi din mediul online. Dan C. Mihăilescu a explicat pentru EVZ de ce un talent ca acela al lui Mircea Cărtărescu se naşte "o dată la câteva decenii". Cum vedeţi evoluţia romanului românesc din ultimii 10 ani (dacă există)? Merită un premiu atât de valoros? Dan C. Mihăilescu: Ar fi fost un premiu firesc pentru Orbitor-ul lui Mircea Cărtărescu. (Noroc că i-au dat aşa o sumă nemţii). Evoluţia există, slavă Domnului, şi a fost una benefică, anume de la măruntul egoficţionarism adolescentin mizofil către construcţiile epice cu miză socio-existenţială. Am sărit de la Ionuţ Chiva şi Claudia Golea la Filip Florian şi Radu Pavel Gheo. De la Băgău, la Cruciada copiilor, Rădăcina de bucsau şi Matei Brunul. Iar când pe piaţă explodează un premiu de 10.000 de euro, asta irită constructiv, alertează şi fecundează.

Care credeţi că vor fi dificultăţile alegerii finaliştilor? Excelenţa în stiluri diferite. Ai trei sau cinci romane excelente, fiecare strălucind în zona lui. Care vor fi priorităţile juriului ? Psihologicul ? ludicul ? social-istoricul ? sentimentalul ? parabola politică ? experimentul eclatant, dar gratuit, sau ethosul dens, dar defazat ? Etc.

Cum vi s-a părut demersul de a lăsa alegerea câştigătorului pe seama bloggerilor în contextul în care aţi afirmat săptămâna trecută că "blogurile sunt o vidanjă"? Ca sexagenar conservator, eseist paseist şi estetizant eticist, ignor blogosfera. Când, spre pildă, ştim bine ce anvergură spirituală au Liiceanu, Pleşu, Cărtărescu sau Patapievici în creativitatea culturală românească, faptul că tocmai ei sunt campionii diabolizării, ai injuriilor şi calomniilor scatofile pe forumuri, bloguri s.a.m.d. e de natură să te scârbească numaidecât şi irepresibil. Prin urmare, rămân în neclintit dispreţ faţă de fenomen. Dar asta nu mă poate face să nu accept realitatea conform căreia - din spusele tuturor prietenilor pe care-i creditez fie de-o viaţă, fie mai recent - în blogosferă există un număr redutabil de energii pozitive, de talente constructive şi chiar instanţe responsabile în materie de receptare literară. Iar decizia "Casei de cultură" de a lăsa selecţia şi, deci, nominalizările în seama criticii specializat-atitrate, iar decizia finală principalilor bloggeri cu o recunoscută competenţă, credibiltate, onestitate şi forţă de impact mi se pare una înţeleaptă. Face dreptate deopotrivă trecutului şi viitorului. Ba chiar trag nădejde că va permeabiliza întrucâtva graniţele naturale sau artificiale care încă ne despart.

Încă trei zile libere pentru bugetari, după minivacanța de 1 Mai și Paști

Codul Rutier. Majoritatea șoferilor încalcă o regulă de bază. Confuzia care aduce amenzi

Dacă ar trebui să faceţi o listă de cinci romane româneşti din literatura contemporană pe care le recomandaţi cu toată căldura ce titluri şi autori ar apărea pe ea? Of, de câte ori nu mi-am prins urechile în topuri de acest gen şi uite că tot mai răspund la provocări ! Ce va să zică "literatură contemporană" ? Ultima jumătate de veac ? Ultimele două decenii ? Anii 2000 ? Mă rog, am acceptat întotdeauna ludicul relativizant al acestor trucuri gazetăreşti, astfel încât nu mă voi eschiva nici acum şi vă spun ca-ntr-un dicteu automat cinci titluri care-mi trec prin minte în această clipă : Orbitor, de Mircea Cărtărescu, Mut, de Dan Stanca, Degete mici, de Filip Florian, Noapte bună, copii, de Radu Pavel Gheo, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, de Marta Petreu.

Ce scriitori români tineri vi se pare că au potenţialul de a deveni următorul Mircea Cărtărescu? De ce? Săptămâna trecută cred că i-am cam debusolat pe tinerii redactori de la revista braşoveană Corpul T când le-am mărturisit cinstit că nu sunt în stare să ofer - nu cinci - dar nici măcar un singur nume de poet sau prozator autohton remarcabil sub 35 de ani. Poate că Daniel Cristea-Enache, întrebat la rându-i, ar furniza pe loc o listă decentă. Altminteri, în ce mă priveşte, când ştiu în ce context s-a format şi afirmat Cărtărescu, ce însemnau pe atunci conştiinţa literară şi viaţa artistică, precum şi faptul că un aşa talent se naşte o dată la câteva decenii, mă trag îndărăt de la orice pronostic. Nu prea mă sperie gândul, fiindcă, acum câţiva ani, când a debutat Zadie Smith, am văzut cât de natural au decretat englezii că aşa un talent nu apare la ei mai mult de unul la două decenii.

Se poate trăi din critică literară în România de azi? Ei, Doamne, cum aşa !? Bine, acum, instinctiv îmi vine să vă întreb dacă-n România de azi se poate trăi bine altfel decât din hoţie sau şpagă, dar asta-i altă afacere. Nimeni, la noi, nu poate să trăiască exclusiv din literatură, cu atât mai puţin comentatorii acesteia. Chiar şi cei de la vârf sunt fie profesori universitari, diplomaţi, cercetători în sistemul academic, fie gazetari ş.a. Însăşi critica literară, aşa cum au apucat-o cei din linia Nicolae Manolescu - Alex Ştefănescu - Ştefan Borbely, să zicem, nu prea mai funcţionează ca-n deceniile trecute. Între o recenzie tipărită la patru ace în câteva zeci, sute sau (foarte rar) mii de exemplare şi opinia unui bloger care, potenţial, poate atinge într-o singură zi suta de mii de accesări, e limpede că necesarul pe piaţă este nu atât de critici de specialitate, cât de cititori-comentatori talentaţi şi de bună credinţă. Iar ca forţă de impact, între gazetarul cultural şi exegetul academic se-ntinde un ocean de omnipotenţă pentru cel dintâi şi neputinţă pentru celălalt. O fi anormal, dar e real. Şi asta nu de azi, de ieri, şi nicidecum doar la noi. Trebuie să ne asumăm, fiecare, condiţia, să ne resemnăm, să ne îngăduim şi să lucrăm cu seninătate.

Cum credeţi că tăierea constantă a fondurilor pentru cultură va afecta meseria de scriitor? Dacă gândim lucrurile în esenţa lor, atunci răspunsul este : în nici un fel. Sărăcia, ignoranţa generalizată, indiferenţa autorităţilor, cultivarea prostiei şi promiscuităţii în mass media, sabotarea financiară a creativităţii nu pot afecta harul scriitorului. Alocarea sau tăierea oficială de fonduri nu are de ce să-i afecteze idealurile, voinţa de afirmare, energia creatoare etc. Poate numai programul de muncă, în sensul că artistul trebuie să fugă şi să asude de zece ori mai mult pentru pâinea (şi cartea) cea de toate zilele. Unde începe însă răul odată cu tăierea fondurilor pentru cultură este în instituţiile culturale. Aici, sărăcia alterează iremediabil, pustieşte totul, instaurează mai întâi blazarea, apoi exasperarea şi-n cele din urmă nimicnicia. Ce se întâmplă, de pildă, acum cu Institutul Cultural Român este pur şi simplu un act de sabotare a fiinţei naţionale. După ce s-a otrăvit piaţa cu minciuni sfruntate, precum că ICR are un buget mai mare decât cel al Ministerului Culturii (el fiind în realitate de 15 ori mai mic !) recent i s-au mai tăiat 30 de procente. Asta spulberă o serie de proiecte ample deja antamate pe 2013 (pentru care partenerii occidentali vor deschide, pe bună dreptate, zeci de procese, ale căror daune tot statul român le va plăti) dintre care, ca literat, eu mă tem cel mai mult de Salonul Cărţii de la Paris, unde România este, pentru prima oară în istoria ei, invitată de onoare la anul. Ei, de aici, date fiind miile de artişti angajaţi în proiectele ICR, orbirea răuvoitoare cu care se taie fondurile culturale capătă relief de atentat la fiinţa noastră spirituală.