Matei Vişniec, scriitor român stabilit în Franţa, vorbeşte despre destinul teatrului, al culturii într-o lume în care cabaretul cuvintelor şi-a depăşit limitele pe care, de fapt, nu şi le-a impus niciodată.

Formaţia filosofică a lui Vişniec, precum şi operele sale, îi facilitează o viziune de ansamblu asupra existenţei, şi o disecare a prezentului cu voluptatea omului care crezut în idealuri, şi a sperat că poezia şi teatrul ar putea demola incultura, prostia şi răutatea. "Iluzie" care nu i-a trecut. "Bucureştiul are prea puţine teatre în raport cu numărul de locuitori" Evenimentul zilei: Domnule Vişniec, nu obosiţi niciodată în lumea aceasta în care trăim? Tocmai v-aţi lansat o nouă carte la Institutul Cultural Român de la Paris, vă apar două cărţi noi în România, aţi participat la un festival de teatru în Japonia şi zilnic editaţi articole pentru Radio France Internationale… Matei Vişniec: Viaţa literară nu mă oboseşte. Mă obosesc, mai degrabă, delirul politic din România, instabilitatea morală a lumii în care trăim, crizele fără sfîrşit şi lipsa de raţiune în faţa viitorului. La Editura Actes Sud-Papiers v-a apărut volumul "Lettres d'amour à une princesse chinoise", volum pe care l-aţi publicat şi la Humanitas cu titlul "Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză". Se publică mult teatru în Franţa? Mai mult decît în România? Infinit mai mult. Editura Actes Sud-Papiers este specializată în teatru, cum sunt şi altele (Editions Théâtrales, Editions de l'Amandier, etc.) De fapt, există în Franţa o întreagă constelaţie de mici edituri care publică teatru în condiţii grafice excelente, iar o dată pe an ele organizează la Paris şi un tîrg al editurilor teatrale. La Paris există şi cîteva librării consacrate exclusiv teatrului şi lucrărilor de specialitate, cum ar fi librăria din incinta teatrului Rond Point des Champs Elysée. Nu trebuie să uităm că teatrul este înainte de toate un gen literar şi că poate oferi mari satisfacţii şi la lectură, nu doar cînd este montat. Ceea ce editorii francezi par să fi înţeles. Constat însă că şi în România dramaturgii reuşesc pînă la urmă să-şi publice piesele, deşi este mai greu cu montarea lor. Consider că Bucureştiul are prea puţine teatre în raport cu numărul de locuitori şi că ar fi trebuit ajutate financiar companiile tinere pentru a crea spaţii mici, "teatre de buzunar", locuri conviviale destinate experienţelor teatrale şi prezentării de noi autori. Extrem de grav: Criza din cultura română Cum se văd de la Paris criza din cultura română, schimbările de la ICR şi gâlceava în jurul noilor nume desemnate să promoveze imaginea României în străinătate? Personal consider că ICR-ul a funcţionat excelent sub conducerea domnului Patapievici şi că în ultimii ani România a devenit mult mai "vizibilă" din punct de vedere cultural datorită unor echipe energice şi talentate numite la diversele institute culturale. Horia Roman Patapievici a avut curajul să numească pentru aceste misiuni oameni tineri şi excelenţi profesionişti (cum a fost Corina Şuteu care a condus Institutul Cultural Român de la New York). În ce priveşte noile numiri, sunt de aşteptat faptele… Schimbările în fruntea unor instituţii culturale nu sunt nişte tragedii în sine, şi în Franţa şi pretutindeni în lume există ciocniri, tensiuni, lupte, demisii, concedieri, reforme, schimbări de strategii, experienţe noi, şi aşa mai departe. Constat însă că în România schimbările sunt acompaniate de reduceri bugetare ceea ce este extrem de grav, iar interesul pentru promovarea unor oameni tineri pare să fi scăzut brusc. Politizarea excesivă a actului de promovare a culturii româneşti nu anunţă nimic bun iar concedierea brutală a unor oameni care au muncit enorm nu este de natură să onoreze puterea de la Bucureşti. Corupţia, nepotismul şi spiritul de clan sunt în continuare un flagel în România şi tare mă tem că viitorul val de numiri în institutele culturale româneşti din străinătate va cuprinde un număr substanţial de neveste şi de rude de senatori şi de deputaţi, de odrasle din sfera puterii şi de persoane fidele unor clanuri şi unor partide care aşteaptă o "recompensă" prin numirea într-un post în străinătate. Pentru că aceste posturi sunt încă percepute în România ca nişte excursii în străinătate, ca un fel de cadouri, ceea ce riscă să le provoace unora decepţii serioase. Viaţa la Paris sau la New York sau la Madrid este scumpă, cantitatea de muncă enormă, funcţionarii români sunt prost plătiţi, mijloacele pe care le au la dispoziţie limitate iar aşteptările din partea lor enorme. La Târgul de Carte Gaudeamus de la Bucureşti urmează să vă lansaţi pe 21 noiembrie, la standul Polirom, o carte cu un titlu surprinzător: "Cabaretul cuvintelor". În România asistăm mai degrabă la un circ al cuvintelor… Da, este adevărat, dacă ar fi să le dăm cuvântul… cuvintelor, şi să spună ele ce simt când sunt utilizate în special pentru manipularea opiniei publice şi pentru răfuieli orgolioase, cred că ele, cuvintele, ar fi foarte dezamăgite şi dezgustate. În cartea mea eu încerc de altfel acest lucru, să le dau cuvîntul… cuvintelor. Mi s-a părut interesant să personalizez şi să antropomorfizez cuvintele, adică să le dau însuşiri umane, să le atribui chiar emoţii şi contradicţii umane. Într-un fel, scriind "Cabaretul cuvintelor" mi-am propus să încerc o altă formă de apropiere faţă de această hrană zilnică a limbajului, cuvintele, să încerc să le locuiesc chiar în momentul în care le folosesc pentru a scrie despre ele, să mă situez în afara şi înăuntrul lor… Pare poate complicat ce spun, deci e mai bine ca cititorul să înceapă prin a participa la "cabaret" întrucît spectacolul propus de noi (eu şi cuvintele care m-au asistat) este extrem de simplu şi pe înţelesul emoţional al tuturor. Iar cartea mai are şi un subtitlu: "Exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi"… "Dramaturgii şi regizorii pot continua să denunţe" La Editura Humanitas scoateţi o antologie intitulată "Procesul comunismului prin teatru". Poate face teatrul procesul comunismului? Teatrul este un spaţiu al memoriei. Ori, cînd în societate sunt puse în mişcare enorme energii pentru eradicarea memoriei, teatrul are această misiune, de a se opune spălării pe creier. Cînd oameni profund pătaţi moral pe vremea comunismului revin ca un bumerang ironic al istoriei şi îşi asumă din nou roluri publice, teatrul poate denunţa amnezia generală. Cînd justiţia oboseşte sau este luată sub control, scriitorii, dramaturgii şi regizorii pot continua să denunţe. Cînd democraţia însăşi este în pericol de a fi arestată, deviată, malformată sau pur şi simplu vidată de conţinut printr-un proces de mafiotizare a vieţii politice, teatrul poate fi o tribună de trezire (sau retrezire) a conştiinţelor… Antologia mea cuprinde trei piese care vorbesc despre utopie, cenzură, lumea carcerală din România anilor 50 şi rezistenţa prin cultură. Una dintre aceste piese, "Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal", a fost de altfel acum cîţiva ani montată la Teatrul Naţional din Bucureşti. De ce nu vă vedem niciodată la Bucureşti la Festivalul Naţional de Teatru, măcar cu o lectură sau cu o conferinţă? Eu când sunt invitat în România fac tot posibilul să vin. La Festivalul de Teatru de la Sibiu sunt prezent, de exemplu, an de an, practic de peste zece ani. La Festivalul Teatrului de Comedie cred că am venit de vreo cinci sau şase ori… La Festivalul Naţional de Teatru însă, spre surprinderea mea, nu am fost invitat nici măcar cînd am avut piese în program. Ce teatru bogat într-o ţară săracă Sunteţi în schimb invitat în fiecare an în Japonia unde Teatrul Kaze din Tokyo vă montează aproape în fiecare an cîte o piesă nouă. Cum s-a produs această fuziune între teatrul dumneavoastră şi echipa de la Kaze? Cu echipa de la Kaze m-am întîlnit, prin anul 2001 sau 2002 la un alt festival pe care îl frecventez destul de des, cel al Teatrului "Eugen Ionescu" de la Chişinău, teatrul condus de excelentul regizor Petru Vutcarau. Trupa Kaze (care dispune de un teatru de 100 de locuri la Tokyo) venise la Chişinău motivată de o mare curiozitate. Mi s-a povestit această poveste şi merită să o povestesc şi aici. Un distins critic de teatru japonez, Eisuke Shichiji, care este des prezent la festivaluri de teatru din Europa, le-a spus celor de la Kaze: "mergeţi să vedeţi un lucru uluitor, ce teatru "bogat" se poate face într-o ţară "săracă". Japonezii sunt nişte oameni deosebiţi, curioşi şi dornici de experienţe iniţiatice. Aşa se face deci că trupa de la Kaze, care este orientată spre un repertoriu european, s-a dus la Chişinău, apoi a venit şi la Bucureşti, apoi s-a dus şi la Sibiu. În felul acesta ne-am întîlnit, s- au mai bine zis s-au întîlnit cu cîteva spectacole realizate după piesele mele şi au început să le traducă. De atunci trupa japoneză formată din aproximativ 25 de actori, condusă de regizorul Yoshinari Asano, mi-a montat mai multe piese (printre care "Femeia ca un cîmp de luptă" şi "Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt"). Yoshinari Asano mi-a cerut însă şi să scriu pentru teatrul lor, şi aşa am scris "Nina, sau Despre fragilitatea pescăruşilor împăiaţi" precum şi piesa "Ioana şi focul", texte montate şi ele la Kaze. Iar în prezent lucrez la o altă comandă, teatrul Kaze mi-a cerut să scriu o piesă despre Hecuba… Se poate scrie o piesă despe criza economică şi financiară? Greu. Sigur că se poate, dar nu este uşor să scrii pe teme imediate, şi mai economice, un text care să fie interesant şi incitant, lipsit de dimensiune didactică… Eu am însă un text care abordează oarecum problema "crizei", el se numeşte "Negustorul de timp" şi se joacă de 4 ani la Teatrul Naţional din Iaşi, în montarea lui Ovidiu Lazar. L-am scris în urmă cu 20 de ani pentru că şi atunci era criză. În piesa mea apare o agenţie misterioasă care cumpără şi vinde… timp. Criza durabilă în care am intrat este un subiect interesant, pentru că ea declanşează comportamente speciale, ca să nu spun regretabile. Pe timp de criză oamenii devin mai avari, mai cinici, mai mici la suflet… Criza prelungită înseamnă lipsă de orizont, ceea ce poate duce la sărăcie dar şi la mizerie spirituală, sufletească. Pe timp de criză se înmulţesc şi "salvatorii" de profesie, escrocii care vînd speranţă sub toate formele. Pe timp de ciză oamenii politici devin şi mai cinici, şi mai violenţi, şi mai dezagreabili decît de obicei. Teatrul se poate ocupa de "sociologia" crizelor repetitive şi interminabile, poate propune unghiuri de analiză şi de denunţare pe care nici presa şi nici alte discipline nu le pot aborda. Ce vi s-a mai montat recent în România? La Timişoara este programată în acest final de octombrie piesa mea "Cabaretul cuvintelor", în montarea lui Ştefan Iordănescu, o coproducţie a Teatrului Naţional din Timişoara cu Teatrul Municipal din Turda. Ştefan Iordănescu a găsit un titlu extrem de frumos pentru acest spectacol, i-a spus "Eu, cuvîntul." La un moment dat m-am gîndit chiar să-l utilizez şi pentru volumul de la Cartea Românească/ Polirom, dar pînă la urmă am renunţat, "Cabaretul cuvintelor" corespunde mai bine volumului iar "Eu, cuvîntul" corespunde perfect spectacolului. La Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani mi se joacă piesa "Caii la fereastră", în montarea lui Petru Vutcarau iar la Bacău, la Teatrul George Bacovia am avut o premieră extrem de interesantă, este vorba de piesa mea "Angajare de clovn" montată de Geo Balint cu trei actriţe (ceea ce nu i s-a mai întîmplat niciodată acestui text scris de fapt pentru trei bărbaţi). Romanul dumneavoastră "Sindromul de panică în Oraşul luminilor" a fost reeditat recent de Polirom în colecţia Top 10. De ce scrie dramaturgul Matei Vişniec romane? Îmi scriu romanele în româneşte atunci cînd… unele lucruri nu pot fi spuse în limbaj teatral. Iar a trece de la un gen literar la altul este un veritabil exerciţiu stilistic pentru un scriitor. Acest roman mi-a apărut anul acesta şi în Franţa, dar şi în alte ţări precum Rusia, Ungaria sau Bulgaria. M-aţi întrebat la început dacă nu obosesc niciodată. De fapt, atunci cînd mă simt obosit de viaţă scriu câte un roman şi îmi trece…