A doua scrisoare deschisă către Nicușor Dan | DISTANȚE, DEMONI, AVENTURI

A doua scrisoare deschisă către Nicușor Dan | DISTANȚE, DEMONI, AVENTURI

Te rog, nu te gândi că renunț sau că mesajul de săptămâna trecută o fi fost un simplu exercițiu stilistic. Te întreb serios: te-ai gândit vreodată să renunți la politică și să te reîntorci la matematică, acolo unde ai fost campion mondial, poate cel mai talentat din generația noastră?

Când ar fi oare cel mai potrivit moment să se termine cu jocul și tu să revii la scris articole, precum cel din Matematische Annalen (apropo, comemorăm în curând 15 ani de la ultima ta lucrare, nu ești oare mult prea tânăr pentru așa ceva?)... Partea care mă deranjează cel mai mult e că românii noștri investesc infinite speranțe în câte cineva și, în genere, din asta se alege praful. Peste ideea aceasta nu pot să trec fără a produce toate avertismentele de rigoare. Ce s-a ales din toate speranțele investite în Emil Constantinescu? Tu erai la Paris atunci când el a fost ales Președinte? Nu mai țin minte, parcă da. Eu l-am votat la Detroit. Chiar am sperat să se termine cu legendele despre țara în care maximum de noroc la care cineva ar avea dreptul să spere e doar o jumătate de dram. Câte speranțe au fost investite în acel mandat! Tu ai înțeles vreodată de ce scenariile patriei par toate a fi scrise de niște apeviști cu liceul făcut la seral? Poftim: din toate acele speranțe din 1996 a rămas să se preumble prin lume doar fantoma unui institut al Levantului, care va combina geologia cu folclorul, fotbalul și metafizica, un proiect reproducând dimensiunea intelectuală a vechiului nostru rector. La așa om, așa idee. Așa fantomă. Dar cel mai grav lucru pentru tine nu ar fi să ajungi ca Emil Constantinescu, pentru că se poate și ceva mult mai jenant: să ajungi ca Nicolae Manolescu. N-a fost niciodată decât vioara întâi a unui partid minor, în care doar romanticii au investit speranțe, a ajuns în Parlament, unde nu și-a legat numele de vreo idee notabilă, după care, obosit foarte, și gîndinduse că ar merita un concediu metaforic din partea națiunii, a aselenizat pe tipsia de aur a unei sinecuri pariziene. Tu-ți amintești de vreun proiect la UNESCO la care contribuția lui Nicolae Manolescu să fi fost importantă? Sigur, te vei gândi că probabil nu știm noi, că multe dintre chestiunile subtile ale diplomației țin de sfera secretă și că probabil Nicolae Manolescu o fi fost un fel de James Bond care a operat în spatele ușilor capitonate în sprijinul României. Așa crezi? Ei bine, eu nu! Căci din nimic nare cum să răsară ceva, după cum mulțimea vidă nu face pui. Te rog să nu ajungi așa, adică la finele unei vieți politice neconcludente să nu ți se pară că meriți o sinecură a patriei, în timp ce oamenii muncii de la orașe și sate (câți vor mai fi rămas) să producă față de tine un ultim gest de grație în numele speranțelor investite în tine cândva.