Actorul Ion Besoiu, despre teatru și viață: „Avem destul umor încât să putem trece cu ușurință peste nenorociri”

La 84 de ani, Ion Besoiu e încă „verde”. Joacă la „Nottara”, în piesa „Mobilă și durere” FOTO: FLORIAN SAIU
Autor: | | 2 Comentarii | 1801 Vizualizari

Poartă pe umerii drepți 84 de toamne, despletite astăzi pe cerul unui octombrie albastru, luminos, bucureștean. Soarele-i alunecă oblic, un pic în spate, așa că înaintea sa nu aleargă nicio umbră, niciun regret și nicio certitudine. Pășesc lângă un bărbat frumos și demn, iar când se pregătește să-și deschidă sufletul, mă previne curtenitor, clipind din ochii verzi. În aceeași secundă, dă drumul, din căușul palmelor uscățive, celor doi copii teribili pe care-i ținea de mână: filmul și teatrul. Ființe românești, ca și omul din fața mea: Ion Besoiu.

-Evenimentul Zilei: Cum vedeți lumea teatrului de astăzi în raport cu perioada în care ați făcut primii pași pe scenă?

-Ion Besoiu: Este o diferență de mentalitate, o diferență istorică. Am început teatrul acum mai bine de șaizeci de ani, în 1949. Era o perioadă în care teatrul însemna o artă importantă pentru regimul care ițea capul în România după 1944, însă el a fost folosit ca instrument de propagandă în primul rând. Comuniștii și-au dat seama că această artă are o funcție formativă, educativă, și-atunci au pus accent pe înființarea instituțiilor teatreale în fiecare capitală de județ. A fost o dezvoltare importantă. Au dispărut teatrele particulare și au apărut cele de stat, foarte controlate ca reportoriu. Cu toate acestea, se strecurau și piese clasice de valoare.

-Erau trei piese rusești, două românești…

-Așa e, era un procentaj: două piese sovietice, la care se mai adauga una rusească. Un Ostrovki, care era un - - , de pildă, dar și un Cehov sau un alt titan rus. Apoi, urmau producțiile românești. Sigur, teatrul nostru a evoluat treptat, mai ales după ce ne-am eliberat de clișeele acestea obligatorii. Ulterior, a contat mult faptul că s-a încurajat dramaturgia originală. Păi, noi, în afara lui Alecsandri, a lui Delavrancea, a lui Davila, nu aveam dramaturgi. Ori această mișcare de încurajare a adus în prim plan un Paul Everac, un Iosif Naghiu, un Teodor Mazilu... Am constatat acum, pentru că încă mai joc la Nottara, că Mazilu, cu piesa sa ,  are o percuție extraordinară la public. De ce? Pentru că moravurile noastre nu s-au schimbat de mai bine de 100 de ani. Lumea lui Caragiale e încă de actualitate.  

-De unde găsiți puterea să mai urcați pe scenă?

-Iubitule, putere fizică nu mai am. Mă uit cu admirație la Victor Rebengiuc, care are 82 de ani, cu doi mai puțin decât mine și, deși e greu și pentru el, totuși joacă așa, cu putere, cu forță. Eu nu mai am forța fizică. Sigur, și Albulescu a obosit. Nu mai spun de Beligan, care are pste 90 de ani. Dar mă duc cu mare plăcere să mă întâlnesc cu publicul. Mi-am dat seama că spectatorii se recunosc în piesa aceasta (n. r. - ) și o înțeleg. Așa cum suntem noi, românii, știm să râdem, batjocorindu-ne pe noi înșine. Acest lucru este foarte important, înseamnă că avem simțul umorului. Nu-i așa, o chestie tragică.

 Cum s-a rupt carul cu proști la Caracal

-Poate că umorul, de orice fel, ne-a ajutat să supraviețuim…

-Păi, nu că poate, ci sigur ne-a ajutat! Teatrul, umorul în general. Nu uitați că suntem un neam cu foarte multe frustrări. De-a lungul istoriei, de câte ori n-am fost nevoiți - pentru că așa ne-a așezat Dumnezeu -, la răspântie asta, să ne prefacem? Să undurăm umilințe, să refulăm și să izbucnim din când în când… Dar nu atât de puternic ca un Vezuviu. Am răbufnit în mici revolte, cum a fost momentul 1848, o revoluție importată de altfel. În Franța, în Germania, în Austro-Ungaria au fost revoluții de amploare… Am făcut-o și noi, dar trei zile a ținut! N-a plecat Popa Șapcă, împreună cu Nicolae Bălcescu și cu toată suita de revoluționari de la ’48, de la Izlaz – unde ținuseră proclamația - , spre Caracal și au rămas de pomină? Toată boierimea din Romanați a stat ascunsă după perdele și, când au ajuns ăștia în centrul orașului, să citească și aici, s-a rupt carul cu ei! De acolo vine vorba , pentru că boierimea își bătea joc de ei. Noi n-am avut, deci, izbucniri revoluționare extraordinare. Gândiți-vă că noi am fost ultimul stat din țările socialiste care am lepădat comunismul.


FOTO: În „Toate panzele sus!” (1976), filmul care a marcat copilăria mai multor generații, Ion Besoiu a jucat rolul căpitanului Anton Lupan



-Iar apoi ne-am împușcat și conducătorul mult iubit” în ziua de Crăciun!

-Vă dați seama? E cutremurător! Dar, pe de altă parte, pentru mine e ceva înveselitor că avem, ca popor, doza de umor să depășim aceste păcate. Ba chiar îmi dă încredere faptul că putem trece cu atâta ușurință peste nenorociri. Sunt niște tare pe care ni le-a imprimat istoria. Noi am refulat întotdeauna mai modest, nu ca polonezii, sau ca sârbii. Exista, între cele două războaie, o vorbă: . Ce însemna? Adică un lucru de mântuială, de suprafață… dar am fost un popor cu o mitologie senzațională. La noi, toate evenimentele se petrec în sat. Acolo vin Sfântul Petru, Dumnezeu, Sfânta Vineri…

-S-a perimat lumea satului…

-E păcat. Un popor cu un asemenea folclor, cu o asemenea mitologie… N-am avut excese atât de mari de ură, de crime, de urât, așa cum au cultivat nordicii, germanii. Ei au o mitologie extrem de violentă.

-Să revenim la teatru. Cum v-ați apropiat de scenă?

-Am făcut, din fericire, un liceu excepțional, Colegiul Lazăr, de băieți pe atunci. Sunt născut într-un mediu, într-o matrice spirituală – cum zicea Blaga – senzațională. Din Mărginime mai sunt Gheorghe Lazăr – abia apoi a venit să-i învețe carte pe bucureșteni -, Emil Cioran, Octavian Goga, Lucian Blaga – care a stat o vreme bună la Sibiu -, Radu Stanca, Ion Negoițescu… Sunt personalități copleșitoare. Eh, consider că liceul este o etapă deosebită în viața unui tânăr. Dascălii te învață ce să înveți, mai ales dacă n-ai un mediu intelectual acasă. De pildă, mi-aduc aminte, într-o toamnă din 1947, profesorul nostru de românească, a început cursul citind o poezie: .

-Bacovia!

-Bravo! Bacovia! Ne-am dus la bibliotecă, am citit, ne-am deschis la minte. Mergeam la Cercul Literar, scriam poezii. Le recitam fetelor, pentru că, la acea vreme, așa se cucereau fetele, cu lirismul! Nu cu euro sau cu dolari! Ca să recit bine, m-am înscris la Conservatorul Timotei Popovici din Sibiu. Asta în timpul liceului. Întâmplarea a făcut ca, la finalul unui an, când se monta o piesă de teatru, să joc și eu. Ne instruia un actor de la Teatrul de Stat, Cazimir Tănase îl chema. Noi, tineri, cu aspirații înalte, voiam să jucăm Cehov. Ne-a spus că nu-i de nasul nostru. Am înțeles mai târziu că Cehov este foarte greu. Eh, ulterior, în 1949, la Teatrul din Sibiu s-a eliberat un loc. Era al tânărului Mircea Mureșan, care fusese luat în armată. Cazimir Tănase, care mă văzuse jucând în , o piesă sovietică scrisă de un estonian, a spus: . Fratele meu, Dumnezeu să-l ierte!, cu patru ani mai mare decât mine, era tot actor. A activat la Sibiu, apoi a fost directorul Teatrului din Turda… Eh, ei știau de mine și m-au adus la teatru. Mureșan, căruia i-am luat locul, a devenit apoi cel mai bun prieten al meu. Am făcut cu el 12 sau 13 filme importante, inclusiv serialul .

 Iubește „Toate pânzele sus!” pentru atmosfera de la filmări

-Așa ați rămas în teatru…

-Da, eu care voiam să mă fac profesor de istorie sau de limba română. Visam la literatură comparată! Asta a fost! Mi-a spus Aurel Ghițescu, actor emerit, venit de la Iași la Sibiu: . Așa am rămas și poate că am făcut bine. E adevărat că, o dată ce-ai urcat pe scenă, e greu să mai renunți. Dacă ai călcat cu dreptul! M-a învățat Radu Stanca, asistent al lui Lucian Blaga la Catedra de Estetică, poet remarcabil și dascălul meu din toate punctele de vedere, că nu-i bine să lași amatorii să urce pe o scenă de profesioniști. Pentru că el știa, și ne insufla și nouă, că teatrul are o funcție magică, că în dosul cortinei e o magie. Din acest motiv amatorii nu trebuia să pătrundă acolo, ei fiind doar niște spectatori. N-aveau voie să vadă misterul din spatele cortinei. Eh, eu am rămas cu această funcție magică a teatrului. Funcție educativă, care acum a început să dispară.  Nu e vina nimănui, asta e dinamica modernă. Acum se aleargă după chestii comerciale, dar nimeni nu se mai gândește la piața de desfacere. Unde să se ducă tinerii actori? Ce să facă? Și atunci eșuează în panorame la televizor, care nu-i formează artistic. Pe timpul meu nu se alerga după succesul facil. Acum te șochezi dacă vezi anumite afișe, cu titluri gen ... Domnule, dacă vrei să câștigi bani, nu faci teatru! El trebuie să-și păstreze funcția magică, de formare, de educare a cetății. Oamenii trebuie să vină la teatru și să fie puși pe gânduri, să filtreze apoi informația, să gândească. Acum, se joacă la orice oră. Am fost director atâția ani și niciodată n-am fost de acord să se joace fără pauză.


FOTO: Ion Besoiu (dreapta) și Mircea Albulescu, două repere de marcă ale lumii artistice românești



-De ce?

-Bărbatul merge să fumeze o țigară, doamnele se uită la celelalte doamne cum sunt îmbrăcate, adică e un schimb total. De pildă, la marile teatre din Londra, din Moscova, pauza mare ține 45 de minute. Oamenii poartă un dialog, beau un pahar cu șampanie… Pentru că, ce este omul? , spune filozoful grec. Aristotel parcă... Am regretul că tinerii care dau astăzi la Actorie își asumă un risc. Dar poate că-i bine... Pleacă pe un drum și găsesc altul.

-Ce rol de film v-a rămas drag?

-Iubesc pentru atmosfera lui, nu neapărat pentru rolul căpitanului Anton Lupan. Am filmat pe mări, pe oceane... Eram prieteni adevărați. Plus că am jucat cu niște actori remarcabili – Jean Constantin – extraordinar și genial comic  - și Ilarion Ciobanu, amândoi autodidacți, Papaiani... Foarte drag mi-a fost rolul din sau din , personajul preotului din filmul sau rolul din sau . Sunt roluri de referință pentru mine, poate și pentru public. Eu n-am disperarea . A actorilor, adică. Nu! Eu cred că fiecare generație are vârfurile ei.

-Care ar fi ele acum?

-Mihai Constantin, fiul lui George Constantin, este un băiat cu totul special… Răzvan Vasilescu și mulți alții. Aceștia sunt la categoria 50 de ani, dar sunt mulți la categoria 40 de ani și sub această vârstă. Foarte tineri și foarte buni. Uite, băieții ăștia care fac comedioara asta, … E foarte bine scrisă. Românii o agreează teribil. Pe mine mă enervează că ne luăm peste picior, dar scenaristul este admirabil. Nu-i ușor să captezi publicul de trei ori pe săptămână. Și sunt actori buni de tot.

-La fete cum stăm?

-Emilia Popescu e deosebită, Oana Pellea la fel, Maia Morgenstern… Sunt actrițe foarte bune și în provincie… Pe vremea mea, jucai cel puțin trei ani în provincie. Era o școală formidabilă, făceai dinți. Teatrul, această cutie formidabilă în care se modelează suflete, n-am să încetez să-l iubesc. Mi-aduc aminte, la Sibiu, eram obligați să facem și teatrul de păpuși, pentru copilași. Jucam în și în momentul în care se apropia fetița de bunica-lup, copiii din sală începeau să strige , adică participau și ei, erau părtași. Acesta este un lucru extraordinar, frumos, care îi formează. De-asta spun că sunt minuni în această cutie a teatrului. Așa se formau și actorii, jucând diferite roluri, probând tipologii diferite.

-Părinții nu v-au reproșat faptul că ați ales să faceți teatru? Pe vremea aceea nu era considerată chiar o meserie…

-Dar nici nu mai era o meserie de rușine.

 Cum să-l mai joci pe Romeo, când ăia te-au văzut beat-criță?

-Veneau să vă vadă?

-La început, nu. În epocă se mai gândea că actrița e curvă, iar actorul e un bețiv. Adevărul e că n-am fost niciodată de acord cu latura aceasta boemă a actorului. Această meserie înseamnă muncă și seriozitate. Un actor trebuie să fie un om cultivat. Dacă n-ai ochiul format pentru stradă și talentul de a vedea tipologii la tot pasul - cum era Octavian Cotescu, care era și cultivat -, trebuie să citești foarte mult. Radu Stanca m-a plimbat trei luni prin cimitire, pe străzi, prin cafenele… Abia apoi mi-a spus: . Deci, nu-i chiar așa simplu. , îmi spunea Radu Stanca și sunt de acord cu asta. Nu credea că un actor trebuie să se îmbete în restaurant, să se urce și să danseze, aiurit, pe scenă, să-l scoată chelnerii afară în pumni. Cum să-l mai joci pe Romeo, când ăia te-au văzut beat-criță? Actorul trebuie să fie un exemplu, să țină bine minte tinerii. Și voi, jurnaliștii, nu trebuie să scobiți în viața lui personală. Aia nu contează. Cum îmi spunea mie Maria Tănase, că trebuie să dai spectatorului senzația de integritate, de eleganță. Nu știe nimeni cum a fost viața ei și era o femeie frumoasă, o mare artistă… A, că se fac presupuneri că a fost amanta nu știu cui… Copilării! Spectatorul nu trebuie să te vadă în situații jenante, pentru că nu te mai crede. Ca actor, trebuie să fii crezut, nu înțeles.

-Maestre, ce este frumosul?

-Frumosul este un întreg făcut din mai multe părți, dar din care nu se poate scoate nici o parte și nu se poate adauga niciuna. Nu poți să lipsești dintr-un frumos, să-i dai jos o scândură pe care scrie caracter sau comportament sau morală… Nu merge… Ține de autodisciplină.

-Adică?

-De exemplu, când am jucat rolul lui Nae Ionescu, în , m-am dus, am cumpărat și am citit , pentru a-mi înțelege personajul. Am vorbit cu cineva care-l cunoscuse și mi-a spus că Nae Ionescu era mic de statură, cu sprâncenele stufoase și, când am auzit, m-am dus la Titus Popovici și i-am spus că eu nu pot juca rolul ăsta. Păi, eu eram înalt… Știți ce mi-a spus? . Ori, Nae Ionescu avea o anumită demență pe final… Oricum, e greu să joci în filme după o mare carte.

-Omul are anumite așteptări…

-Dumneata, când te duci să vezi , în care Sadoveanu l-a zugrăvit într-un anumit fel pe Tomșa, ai deja format în cap acest personaj. Știi cum arată, dar din carte. Ca actor, e dificil să-l satisfaci pe-ăsta care vine și te vede. E greu să se potrivească. Actoria e însă o meserie admirabilă și o recomand cu căldură.

-Regretați că n-ați putut împărtăși aceste secrete și studenților?

-N-am putut preda la Facultate, pentru că actoria nu-i matematică, unde doi și cu doi fac patru. La noi, nu știi cum stă treaba cu talentul. Unii actori se dezvoltă rapid, alții sar în sus după mult timp. Unii pornesc de la început strălucitor și nu mai fac nimic apoi. Alții se mișcă mai greu, iar apoi strălucesc. Nu poți rămâne însă în top dacă n-ai un sistem de valori, o etică… Bine, , cum zice un dicton latin.

-Sibiul, tinerețea dintâi, iubirile

-Cum vi se pare clasa politică de astăzi?

-Să nu ne pierdem optimismul, pentru că suntem un popor fabulos, talentat. Sigur, avem un provincialism caracteristic. Mă stupefiază când văd, la televizor, tineri care glumesc și râd pe seama faptului c-au picat Bacalaureatul. Aceștia sunt produsul acestei clase politice deficitare. Dar nu doar ei sunt reperele noastre, pentru că avem și tineri care merg la olimpiade, cu care ne mândrim.

-Ce amintire dragă păstrați din Sibiul copilăriei?

-Toate-mi sunt dragi, dar în primul rând iubirile, tinerețea mea dintâi. Orașul este formidabil, cu o istorie extrem de valoroasă. Uite, am făcut un film dspre Andrei Șaguna, care este înmormântat la Rășinari, pentru care am fost premiat de Mitropolie. Șaguna a spus, undeva la 1800: , pentru că la Sibiu conviețuiau mai multe seminții, și asta de sute de ani. Cât de deștept! El era deja, în gândire,  cetățean european. De aemenea, sunt un mare admirator al lui Winston Churchill, care a spus niște cuvinte admirabile: . E vorba de libertatea de gândire. Sunt adeptul ideii că singura libertate este dreptul de a alege. Dumneata alegi asta, eu aia, dar toți putem să trăim fără să ne învrăjbim, cum scrie pe piatra de mormânt a lui Andrei Șaguna. De aceea sunt atât de legat de Sibiu, de acei oameni. Tot acolo este Muzeul Brukenthal, după părerea mea unul dintre cele mai valoroase din lume. Acest mediu trebuie să te stimuleze și să tinzi spre ceva.

-Ați fost membru de partid și comunist?

-Am fost membru de partid, dar nu și comunist. Nu omul este peste vremuri, ci vremurile peste om. Așa era istoria, mediul, conjunctura. Oamenii sunt influențați și influențabili. Dacă te opuneai, n-aveai acces la facultate, la doctorat, n-aveai dreptul la o viață demnă. Nu pot spune că am fost comunist, ci doar membru de partid. De asemenea, nu pot spune despre Beligan, care a fost membru în Comitetul Central, că a fost comunist. Nu! Prin funcția lui era expus, dar asta nu înseamnă că trăia, gândea și simțea ca un comunist.

 „Cred în Dumnezeu pentru că, de fapt, sunt un om slab”

-Dar Mihail Sadoveanu? Este un caz clasic.

-S-a dus deja. Nu e dreptul nostru să judecăm oamenii și alegerile lor. Lui Sadoveanu îi putem aprecia opera. Ce sens mai are să vorbim acum despre cineva intrat în posteritate? Octavian Goga a eșuat, în ultima parte a vieții, spre o politică de extremă dreaptă… Pamfil Șeicaru a rămas celebru după expresia , dar asta nu înseamnă că nu era un jurnalist foarte bun. Sigur, făcea bani în acest fel, dar era tot timpul acolo, afla fel de fel de lucruri. Ce sens mai are să vorbim, postum, despre cine a fost comunist, de ce, cu câte femei s-a culcat și mai știu eu ce? Ce mă interesează ce înclinații sexuale avea Ion Negoițescu, de pildă? Mă interesează ce-a scris. Restul e o prostie!

-Contează, deci, în opinia dumneavoastră, doar ce-a creat omul, contribuția pe care a avut-o la fondul cultural…

-Sigur, contează cu ce a contribuit la etosul unui popor, la acel bagaj cultural. Și teatrul, și filmul au contribuit la acest lucru. Păi, credeți că Lenin era prost când a decretat că cinematografia este cea mai importantă artă? Cu ajutorul ei influența, manipula și controla masele. Legat de asta, mi-am adus aminte de o anecdotă. În ce context a spus Lenin celebrele vorbe: <Învățați, învățați, învățați!>? Când a văzut carnetul de note al lui Stalin!

-Mai citiți?

-Sigur. Acum mă delectez cu . Foarte interesantă. Am fost un mare admirator al acestei perioade istorice, mi s-a părut foarte romantică. Brigăzile din Spania, cu Remarque, cu Hemingway, care au participat la nebuniile astea...

-Aveți un trai decent?

-Am avut parte de un prieten care m-a ajutat din punct de vedere material. Îl cheamă Relu Muntean, e sibian și fost fotbalist. M-a ajutat enorm, m-a iubit și-l iubesc. El mi-a sponsorizat și filmul , dar și pe cel despre Andrei Șaguna. Pe această cale, îi mulțumesc. E un fel de Mecena, dar nu face tam-tam și nici nu iese în față. Ultima mea nevastă - Fie-i iertată! – spunea un lucru: . Și Isus avea o vorbă: . E cea mai importantă parte a religiei creștine, să înveți să dăruiești.

-Mergeți la biserică?

-Nu sunt un practicant. Dar cred, am calendar ortodox, țin posturile. Cred în Dumnezeu pentru că, de fapt, sunt un om slab. Am nevoie de un reper, care să mă impulsioneze.

Știați că?

  • În timpul celui de-al doilea război mondial, la 13 ani, a ajutat la căratul tărgilor cu răniți la spital
  • Numele real al actorului este, de fapt, Besoi, nu Besoiu
  • Este alintat Jimmy de apropiați
  • Avram Besoi, tatăl lui Ion Besoiu, a fost coleg în școala primară cu Lucian Blaga. Părintele actorului a fost exclus din Partidul Comunist pentru că luptase pe frontul din Rusia, dat afară din armată și angajat ca vatman pe tramvai
  • Prenumele Avram, pe care l-au purtat atât tatăl, cât și fratele lui Ion Besoiu, erau atât de frecvente în Ardeal pentru că nu puteau fi maghiarizate
  • A fost căsătorit de patru ori, prima dată la 23 de ani, cu o cântăreață, ultima oară la 61 de ani, cu o doamnă de profesie filolog
  • Are o fată, Ioana (din căsnicia cu actrița Emilia Dobrin), care i-a dăruit doi nepoței gemeni, dar și un băiat vitreg, din penultima căsătorie



Alte articole din categoria: EVZ Special

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro
loading...