Adevăruri despre trecut: Cartușul de „ Kent ”, deschizător de uși

Adevăruri despre trecut: Cartușul de „ Kent ”, deschizător de uși

Sâmbătă, 5 noiembrie, de la 14.30, la TVR 1 și TVR+, în cel de-al doilea episod al seriei „Adevăruri despre trecut”, ajungem pe cea mai cunoscută stradă din București, în anii ’80: „strada Kent”.

 „De aici se cumpăra accesul spre restul mărfurilor interzise ale epocii. Era locul de unde procurai talonul de intrare la medici, funcţionari publici, profesori etc. Cartușul de Kent făcea minuni în epoca de aur. Dacă-l plasai cui trebuia, te puteai considera aranjat”, spune Raluca Rogojină, producătorul seriei.

„Strada Kent” se numea de fapt strada „Sfântul Nicolae Tei” și se afla în zona Pieței Obor, din București. Toată lumea știa de această stradă. Taximetriștii nu aveau nevoie de nicio explicaţie suplimentară atunci când le spuneai că vrei să ajungi „în Kent”. Toţi cei care voiau să facă rost de o ţigară bună mergeau pe celebra stradă. Ţigările ajungeau acolo de la românii care aveau posibilitatea să călătorească în străinătate - sportivi, securiști, generali și erau puse în vânzare de femeile de etnie romă care locuiau în zonă. Poliţia mai făcea raiduri, se mai făceau arestări pentru durate scurte de timp, însă. Afacerea a mers ca pe roate până în ’90, când Kentul a început să se găsească la liber.

Ne puteți urmări și pe Google News

În anii ‘80, cartușele de Kent mai mult se „plimbau” decât se fumau. Se spune că un pachet de Kent era dus prin 10 locuri până ajungea să se fumeze: pacientul îl dădea la medic, medicul îl dădea la Sfatul Popular, cel de la Sfatul Popular îl dădea ca să obțină un bilet de concediu, cea de la bilete de concediu îl oferea profesorului de la școală și tot așa.

Pe lângă Kent - deschizătorul de uși -, în anii ’80, românii învăţaseră zeci de alte tertipuri utile supravieţuirii. Erau anii în care se făcea bișniță cu orice: playere, casete, spray-uri, săpunuri, geci din piele sau carpete „Răpirea din serai”. Cum în magazine nu se mai găsea nimic, cei care aduceau „marfă de afară”, orice fel de marfă, o vindeau pe nerăsuflate. Românii salivau numai la gândul unei banane sau al unei portocale verzui. „Dacă Dacia era cel mai îndepărtat vis, măcar să te fi descurcat de niște unt, carne sau zahăr. O cutie de Ness, o sticlă de Pepsi sau o pungă cu caramele bulgărești erau considerate deja mari fiţe...”