Marți a fost o zi neagră pentru lumea teatrului și filmului românesc. Sebastian Papaiani s-a stins.

 Însă, Păcală, Alecu din „Astă seară dansăm în familie”, Ieremia din „Toate pânzele sus”, sau plutonier Căpșună în „Brigada Diverse” au rămas aici pentru noi și pentru viitoarele generații

Prietenii marelui actor își amintesc că de fiecare dată când îi murea câte un coleg, Sebastian Papaiani se uita la televizor și spunea: „În loc să vorbească despre piesele lui, despre cariera lui, caută mereu doar... micile mizerii”. Apoi adăuga: „Când mor, să nu cumva să permiteți să se întâmple așa ceva! Singurul lucru care contează când nu voi mai fi sunt rolurile pe care le-am jucat”.

„Voi, oamenii obișnuiți, ați fost și ați rămas marea mea iubire”

În urmă cu 80 de ani, pe 25 august 1936, în Pitești (Argeș), s-a născut Sevastian Papayannis, cel care avea să fie unul dintre cei mai îndrăgiți actori din România. Copilăria și-a petrecut-o, după cum declara actorul, „într-o lume modestă, într-un cartier paralel cu Costache Negri, unde era plin de țigani, dar țigani cu care puteai să fii prieten...”. Tatăl său, Alecu, era de origine greacă, Papayannis fiind proprietarul unei curți, undeva în mărginimea Piteștiului, în care erau apartamente de două cămăruțe, închiriate de coșari, geambași, lustragii. Pe vremea când era puști, actorul era fascinat de circul ce venea în cartier și de filmele ce rulau în acei ani.

Actorul a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, promoția 1963. Iar de atunci a început să așterne, an de an, câte o filă de istorie pentru cultura noastră. Nu mai puțin de 46 de producții l-au avut în distribuție, în cei 53 de ani de activitate.

Maestrul a mărturisit că cel mai popular rol pe care l-a avut a fost Păcală. ,,Păcală nu a avut CNP. Păcală sunt eu!” Rolul nu l-a fascinat, dar a fost bucuros că publicul l-a apreciat.

Pentru Sebastian Papaiani, autenticitatea, generozitatea și nevoia de a se dărui au fost sfinte. Ultimul mesaj către publicul lui iubit a fost chiar pe 25 august, când a împlinit 80 de ani. „E pentru prima data când îmi petrec ziua de naștere într-un spital, dar, cu ajutorul acestui canal de comunicare, am avut impresia că am fost invitat la o petrecere surpriză unde, spre surprinderea mea, eu am ascultat tot timpul, iar voi ați vorbit tot timpul. Vă iubesc și sper că Dumnezeu sămi dea posibilitatea să vă revăd cât mai curând, fiindcă pentru mine, voi, oamenii obișnuiți, ați fost și veți rămâne marea mea iubire! Vă îmbrățișez pe fiecare în parte, cu drag, Sebastian Papaiani”.

Avea grijă de toți din jurul lui

Pe vremea când îl juca pe Manole în „Numai Iubirea”, prima telenovelă românească, am avut onorea să cunosc o legendă. Eram mic, dar știam de la părinții mei că sunt norocos. Sebastian Papaiani era pe platourile de filmare un profesionist îndrăgostit de oameni și de meseria lui. Își pregătea textul și avea grijă de toți colegii lui, indiferent că aveau opt ani sau peste 50. Cu Bianca, care interpreta rolul de nepoată a sa, repeta textul înainte de filmare și avea grijă ca totul să iasă perfect.

Mai târziu, pentru serialul „Lacrimi de iubire”, la una dintre petrecerile din Buftea, organizate de o firmă de margarine, am fost însoțit de mama. Era emoționată să-l întâlnească, iar mesajul pe care i l-a lăsat scris, a rămas o amintire dragă pentru toată familia. ,,Toate florile din lume pentru orice mamă de pe pământ”.

Ieri, actorul a fost înmormântat la Cimitirul Belu. A intrat pe poarta cimitirului purtat pe umerii unui detașament de militari ai Regimentului 30 Gardă „Mihai Viteazu”, pe Aleeea Artiștilor care era presărată cu flori. Sebastian Papaiani a fost coborât în cavou onorat cu trei salve de foc. Aplauze nesfârșite pentru legenda de care toate generațiile își vor aminti.

Aplauze nesfârștie pentru legenda PAPAIANI !

Mii de amintiri frumoase și emoționante de la cei care l-au întâlnit!

Papaiani a fost iubit de români. Pentru rolurile magistrale, pentru căldura lui ca om și pentru că nu uita niciodată să dăruiască

El este Sebastian Papaiani Jr.

Sebastian Papaiani a fost căsătorit, de foarte tânăr, cu actrița Eugenia Giurgiu. În 1963, aceasta i-a dăruit un fiu, botezat la rândul său, tot Sebastian (foto). Sebastian Jr. a fost crescut de mamă.

Debutul lui George Ivașcu a fost marcat de nenea Bică

„Avea o generozitate deosebită, rar întâlnită, mai ales astăzi. Eu eram un debutant pe vremea aceea. În spectacolele din toată țara cu ,,D-ale Carnavalului”, Sebastian Papiani m-a fascinat. În deplasări împărțeam acceași cameră. Câte povești.... O amintire dragă a fost când un tren spre București, din Timișoara, a întârziat 21 de ore. Da, 21 de ore! Era iarnă, erau nămeți și frig. Am rămas în gară până neam terminat toate rezervele. Nu mai aveam nici ceai, nici cafea, nici apă, nimic. Era din ce în ce mai frig, iar în toiul nopții, îl recunoaște un băiat pe maestru. Liniștea acelei nopți friguoase este spartă de un strigăt de bucurie ,,Păcalăăăă!!!”. Ne-a propus să mergem acasă la el să le facem o surpriză părinților. Ne-am dus. Era atât de iubit, încât în cinci minute vestea a ajuns la toate casele din sat. Se aprindeau luminile rând pe rând, iar casa în care a intrat s-a umplut instant. Toată lumea voia să-l îmbrățișeze, iar el era fericit!”

Anemona Niculescu a avut onorea să preia ștafeta de la Sebastian Papaiani în filmul ,,Păcală se întoarce”

,,Nu am o amintire frumoasă de la fi lmări, am mii de amintiri frumoase! Am revăzut și am și cunoscut acolo o mulțime de oameni nemaipomeniți și foarte dragi mie. Printre ei se afl au Sebastian Papaiani, Eusebiu Ștefănescu, Șerban Ionescu, Jean Constantin și Geo Saizescu. Grija acestor oameni pentru colegii lor mai tineri, încrederea și curajul pe care le insufl au, sfaturile pe care le dădeau oricând, neobosiți și cu plăcere, modestia lor, omenia lor, poftă lor de viață și de artă, poveștile pe care le spuneau, râsul lor, privirea lor, tot ceea ce ei erau, nu putea să inspire decât respect, admirație, iubire și dorință de a evolua pentru ține și apoi pentru ei. A primi un „Sunt mândru de tine” de la acești oameni a însemnat extraordinar de mult pentru mine. Nu puteam fi mai norocoasă decât să fi u în preajmă lor, să îi ascult și să învăț lucruri de la ei, pentru că apoi să devin chiar „colegă lor mai mică”, așa cum mă alintau. Când eram copil credeam că actorii sunt niște uriași, care trăiesc în altă lume decât noi. Aveam dreptate. Ei au fost niște oameni magici, care s-au întors acum în lumea lor și a căror amintire mă va emoționa profund mereu și mă va face să zâmbesc în același timp. Îmi este dor de ei. Călătorie frumoasă, oameni dragi!”

Alexandru Arșinel își amintește de anii studenției alături de prietenul lui, Bică, fără să știe cineva de unde vine acest alint

,,Eram în tabără, în facultate, la Borcea, la Dunăre. Am plecat să căutăm fructe. Trebuia să traversăm un canal. La dus ne-am avântat, la întoarcere am ocolit două ore să găsim un pod de întoarcere, că Bică se speriase. Bine că am ajuns pe partea cealaltă că a urlat non-stop că se îneacă, cât înotam în canalul ăla, deloc mare, avea 5-6 m.”.