A fost un om al Alexandriei. Un alexandrin… Știu puține cazuri în care un om este mai puternic legat de un oraș - orașul nașterii și morții sale, orașul în care e acasă chiar dacă are sînge străin, orașul în care a putut fi, liniștit, ceea ce a fost, așa cum nu ar fi putut să fie dacă ar fi trăit într-un alt oraș, de pildă întrun oraș din țara celor de-un neam cu el.
Era grec și, de ar fi trăit în Grecia, la vremea lui, ar fi trebuit să fie creștinortodox, heterosexual viguros, patriot, ba chiar naționalist. Doar că el nu era nimic din toate acestea. Ba, dimpotrivă. Așa că, de-ar fi trăit printre cei deun neam cu el, ar fi fost strivit. Alexandria, însă, era prea bătrînă și prea decăzută ca să mai poată fi riguroasă, excesivă, dominatoare. L-a lăsat să fie cum a vrut el. L-a lăsat, mai ales, să-și păstreze limba și să o rafineze în poezie pentru a obține una dintre cele mai subtile și seducătoare opere poetice scrise vreodată.
Cînd a murit, în 1933, într-un spital din Alexandria, exact în ziua în care împlinea 70 de ani, Konstantinos Kavafis scrisese cam 200 de poezii, dintre care publicase, prin reviste de mică circulație, cîteva duzini. Dusese o viață mediocră, de funcționar oarecare. În interiorul unei biografii deloc notabile, se dezvoltase, însă, una dintre cele mai pure forme de alexandrism. Ca o floare bizară, anaerobă, crescută în interiorul unui recipient de sticlă cu nimic deosebit de alte milioane de recipiente. Floarea, însă - așa floare nu s-a mai văzut! Ai zice că nu este de pe lumea aceasta, întrucît crește deși e ofilită de cînd a înmugurit, și dezvoltă forme și culori tot mai variate, deși nimeni n-o udă…
Kavafis nu este doar un poet inspirat, rafinat meșteșugar al cuvîntului, ci și un poet care știe multe, un fel savant pe cont propriu, un „poeta doctus”. Astăzi, este socotit un poet major, unul dintre cei mai mari poeți de limbă greacă, în jurul său existînd un adevărat (și pe deplin meritat!) cult. Puțini autori ai lumii au scris atît de puțin și au devenit atît de influenți. Poeziile sale, traduse și în românește, mărturisesc o seducătoare estetică a nostalgiei, o preocupare pentru regăsirea sensurilor trecutului. El face un fel de arheologie cu intrumentar liric. Mai ales poeziile pe care le-a scris în prima parte a vieții sale, pînă prin 1915, și care i-au adus celebritatea după moarte, sînt poezii în care Kavafis repovestește trecutul antic într-un orizont metaforic, splendid sturnit în rime și ritmuri precise. Traducerile, firește, pierd această sonoritate poetică, dar știind de la vorbitorii de greacă că ea există, ne-o putem imagina și noi, citindul în românește sau în englezește sau în franțuzește… Cei care îl citesc în original spun și că se simte cum o notă ironică subîntinde întregul său discurs poetic. Citirea unui poet în traducere e ca și cum punem urechea pe o scoică la malul mării și credem că ceea ce auzim este sunetul adîncului de mare în care scoica a trăit. Poetul sună cumva din adîncul limbii sale, dar în traducere noi nu putem auzi decît ecoul acelui sunet purtat într-o scoică ce s-a întîmplat să fie acolo, a murit și ne-a apărut în cale pe plajă. Cam asta înseamnă să citești poezie în traducere în general, și poezia lui Kavafis, mai ales. Cîteva dintre capodoperele lui, precum „Așteptîndu-i pe barbari” și „Itaca”, sînt supreme în ierarhia mea personală , dar astăzi voi spune povestea alteia: „Zeul îl abandonează pe Antoniu”, poem scris în 1911.
Ne puteți urmări și pe Google News
Pe Kavafis l-a impresionat un text din Plutarh în care se spune că în noaptea premergătoare asediului Alexandriei de către Octavian, în vara anului 30 î.d.H., Marc Antoniu, cel pe care Octavian îl vîna, de fapt, cu această istovitoare expediție militară, a auzit o muzică superbă în orașul Cleopatrei, alături de care trăia, sfidînd Roma. S-a trezit și a putut vedea de pe balconul palatului că Dionis, zeul său, părăsea orașul într-o procesiune superbă, purtată de o muzică zeiască, în libațiuni și dansuri. Împreună cu zeul, o grămadă de locuitori, inclusiv soldați, părăseau Alexandria. De fapt, îl părăseau pe el. Semn clar că destinul îl abandonează. A doua zi, se știe, Marc Antoniu a murit tragic. Istoricii, mai pragmatici, ne spun altfel. Ei zic că Marc Antoniu ar fi încins un chef prodigios înainte de ziua bătăliei decisive și, da, confirmă că armata sa, care asculta mai degrabă de Cleopatra decît de el, l-a abandonat. Regina, se spune, nu era deloc străină de asta – pentru a se salva pe ea și pentru a salva tronul ei, se înțelesese deja cu Octavian să-și abandoneze iubitul. Într-o ecranizare celebră a piesei „Iulis Cezar” de Shakespeare, Marc Antoniu este jucat de Marlon Brando. Nu mi-l pot imagina altfel pe acest exemplar masculin, din cale afară de frumos, puternic, viril, curajos și schimbător, dornic de aventură și din ce în ce mai nărăvaș pe măsură ce înainta în vîrstă, ceea ce e, veți recunoaște, cam nefiresc. Era și un abil politician (dovadă felul în care a salvat Roma de la războul civil iminent de după asasinarea lui Iulius Cezar) și un militar încercat (dovadă campaniile extrem de dificile pe care le-a condus pe parcursul anilor în Estul Imperiului). Dar era și un mistic exaltat. Călătorind în Grecia, în jurul anului 40, a fost inițiat în misterele eleusine. La Efes, se știe, a participat cu ardoare la inițierea în cultul lui Dionis, de care a devenit atît de atașat încît a fost mereu convins că zeul călătorește peste tot cu el și-l apără, ajungînd chiar să creadă, în momentele de maximă febrilitate etilico-erotică, că el însuși este Dionis. Cu o noapte înaintea sfîrșitului, ne spune Plutarh, Dionis l-a părăsit pe Marc Antoniu. Iar Kavafis a fost atît de impresionat de povestea acestui abandon, încît a scris o poezie care a devenit un adevărat îndreptar pentru felul în care trebuie să întîmpinăm pierderile de acest gen. Pentru Kavafis, plecat de lîngă Marc Antoniu a fost tot orașul, semn cert că zeul îl părăsise de fapt. Ce te faci cînd pleacă Alexandria ta?
La început anilor ,90, Leonard Cohen a metabolizat intens această poezie. Alexandria, orașul care pleacă, extatic, de lîngă Antoniu, devine Alexandra, femeia care pleacă, ca un vis, de lîngă tine. Cîntecul „Alexandra leaving” a apărut pe albumul „10 cîntece noi” din 2001 și este astăzi unul dintre cele mai mari hituri ale lui Cohen. Versurile sînt kafaviene pînă aproape de plagiat, muzica este de o stranie dar confortabilă frumusețe tristă. Cohen era, în acel timp, un bărbat părăsit. Ce te faci cînd te părăsește Alexandra?
Pentru un iubitor de poezie este de-a dreptul fascinant felul în care Cohen a tratat materialul poetic al lui Kavafis. Dar oamenii părăsiți, indiferent dacă iubesc ori nu poezia, rămîn perplecși. Momentul în care realizezi că ai fost părăsit este momentul unei maxime dezorientări. Totuși, zice Kavafis, în cazul în care te părăsește Alexandria, nu trebuie să te lamentezi. Trebuie să mai admiri încă o dată muzicalitatea acestui oraș în retragere dionisiacă și să te arăți demn de faptul că, înainte de a te părăsi, orașul a fost de partea ta, a fost cu tine, a fost al tău. În cazul în care te părăsește Alexandra, Cohen spune că n-are rost să-ți mai faci iluzii chiar dacă, în dimineața aceea, te-a trezit cu sărutări în propriul tău satin. Trebuie, doar, să știi că spui adio Alexandrei și , apoi, adio pierderii ei. Remarc, rapid, că poeții aceștia știu bine ce ai de făcut cînd te părăsește Alexandria sau cînd te părăsește Alexandra. Dar cînd te părăsește zeul, ce-i de făcut?
Recomandările noastre
