Scriitorul rememorează secvențe năucitoare din copilărie! Autorul „Solenoidului” disecă aproape chirurgical moartea muștelor și zborul predestinat al buburuzelor!
„Sunt multe insecte în cărțile mele. Dar mai multe erau în copilăria mea. Cine n-a prins anii ‘60 și ‘70, cu greu își poate imagina fojgăiala de insecte în care eram cufundați pe-atunci, fără mari probleme pentru noi, fiindcă ni se părea normal. Erau mai întâi muștele, zeci și sute de muște în fiecare clipă, în fiecare casă. Mama era într-un continuu război cu ele. De 7-8 ori pe zi „dădea muștele afară”: deschidea larg geamurile și agita o cârpă prin toate colțurile. Oricât se străduia, mereu mai rămâneau câteva. Nu erau numai muștele obișnuite - infestate adesea, pe jumate de trup, cu ciuperci roșii și portocalii -, ci și muscoi uriași, bâzâitori, tăuni cenușii, muște verzi de latrină, muște sâcâitoare de alt fel, slabe moarte… Se puneau peste tot, pe mâncare, pe pereți, pe oglinzi și tablouri, lăsându-și stropii negri pe suprafețele lucioase. Pe fiecare pervaz (ca și-n toate magazinele, la autoservire, la alimentara, la gostat) se aflau cutiuțe rotunde de Muscamor pline de muște otrăvite. Multe se zbăteau în jur, sucindu-se-n jurul capului, tremurând, pe spate, din două-trei piciorușe, agonizând scârbos și sinistru. Ce să mai zic de faimoasele panglici cu lipici, pline ciucure de muște moarte și agonizânde, care se aflau aproape în orice odaie, făcându-ne o silă infinită? Existau de vânzare plesnitoare pentru muște, dar lumea folosea palmele sau ziare făcute sul. Pete de muște strivite erau pe toți pereții, ca și de țânțari (căci vara erau legiuni de țânțari, te mâncau de viu)”.
„Gândacii grei ca niște gloanțe ne cădeau deodată, cu zgomot metalic, în farfurii”
Dacă ați rezistat până aici, e musai să citiți câte ceva și despre păduchii, puricii și fluturii din comunism: „Una-două luam purici. Luam uneori și „puișori”, adică păduchi, mai ales de la colegii de la școală. Latrinele din fundul curților erau o adevărată teroare: colcăiau de viermi, iar pe pereții lor păianjenii nu mai încăpeau unul de altul. Prin duhoarea de sub scaunul de lemn (dar și în toată cabina) era o densitate nemaipomenită de muște, viespi, țânțari uriași care zburau de colo-colo, în lumină și beznă, încât toată privata vibra ca un stup. Serile, când mâncam în curte la mătușa mea, în jurul becului se roteau mii de gângănii, și gândacii grei ca niște gloanțe ne cădeau deodată, cu zgomot metalic, în farfurii. Fluturii de noapte ne speriau cu ochii lor fluorescenți. Iar ziua, în Parcul Circului, erau mii de fluturi: albaștri delicați, roșioare, codița rândunicii, albilițe, aproape că-i respirai cu aerul tras în piept. Toamnele, uriași cărăbuși și rădaște zburau ca niște elicoptere pe lângă tine. Buburuzele ți se cățărau pe deget și zburau spre locul „unde te vei însura”. Absența stupefiantă, azi, a acestei lumi mărunte e pentru mine aproape mai semnificativă decât schimbarea de sistem politic când fac diferența între „atunci” și ”acum”.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
