Amintiri din orfelinatele lui Ceaușescu: Abandonat de părinți, apoi de statul care m-a îngrijit

Se întâmplase acum 29 de ani, în vremurile tulburi ale comunismului când oamenii lui Ceauşescu zdrobeau fără milă sufletele copiilor orfani. Mii de copii care veneau pe lume aveau un destin tragic. Cei cu probleme de sănătate erau lăsaţi să moară în spitale specializate. Sunt unul dintre orfanii supraviețuitori, născut într-un oraș al viorilor, acolo unde sufletele multor tineri și copii ca mine cântă. Unii în cer. Alţii pe Pământ.

Autor: Kristof Lajos (specializat in gifted education, psihologie clinică) (foto1 dreapta jos)

M-am născut în Reghin, judeţul Mureş. La nici măcar câteva secunde după naştere, saloanele nou născuţilor erau orchestrate de plânsete. Într-unul dintre acestea mă aflasem. Singur. Nu-mi amintesc decât imaginea unui copil singur. Într-un pătuţ mic de metal, cu privirea unui condamnat la suferinţă, mişcările obsesive şi debusolante. Aşa a început povestea mea. Unul dintre copiii refuzaţi de părinţi cu un destin aparent glorios, dar care a învins un sistem şi toate prejudecăţile unui copil abandonat. Prima dată de părinţi, apoi de statul care l-a îngrijit.

Aceleași scene, aceiași actori

Românii nu scapă de noi impozite. Categoriile ce vor fi vizate să rămână cu mai puțini bani

Idolul lui Mircea Badea. N-a mai văzut niciodată un om ca el

La trei ani ajung într-un centru care găzduia aproape 400 de suflete. Mari şi mici, înghesuiţi într-o încăpere dezolantă. Suferinţele fizice şi emoţionale erau vizibile, prin trăsăturile lor angelice ce înfăţişau imaginea unor prunci cu feţe supte din cauza bătăilor crunte, a abuzurilor sexuale. Aceleaşi scene, aceiaşi actori. Decorul sumbru al unui spațiu închis din casa de copii. Aceleaşi măşti ascunse, pui de îngeri răniţi de la personalitate până la ultima picătură emoţională.

Rănile fizice abia dacă mai erau atât de importante, şi aşa uşor de observat, consumate după atâtea antrenamente ale călăilor abuzatori. Aş fi vrut să fiu în acel moment acolo şi să pot salva. Măcar să pot vindeca durerile lor şi să le aduc puţin din lumina armoniei aparente. Numai că toată povestea a fost consumată de un timp pe care greu îl vindeci. Îți puteai imagina o priveliște ce-ți putea aduce schimbarea. Mai existau printre ei copii cu priviri de îngeri. Frumoşi, blajini, blonzi, parcă erau lumina Lui Dumnezeu. Pregătiţi de o aventură a necunoscutului. Trăiseră pentru puţin timp perioada de infern.

Despre cei care au fost adoptaţi peste oceane, poveştile lor au rămas un mister. Eu, tăcut, firav şi liniştit în colţul meu, aveam rolul de observator: capul atent în toate părţile, toţi copiii parcă erau într- o agitaţie frenetică, iar ochii mei albaştri, nevinovaţi, se scăldau în imagini sumbre, ca- ntro mare agitată. Încercam să înţeleg de unde vin acele suferinţe ale colegilor mei şi de ce trebuie să învăţ lecţiile unei suferinţe la o vârstă atât de fragedă.

Prima bătaie

Îmi aduc aminte de o scenă, poate chiar primul test al maturităţii. Pentru prima dată când corpul meu a consumat primele bătăi. Un puşti mai mare m-a apucat de mâini şi de picioare. Între timp au zburat lovituri în toate direcţiile, în cap, spate, picioare în burtă. Apoi , lansat ca un cadavru peste grămada de copii. Ca să-mi ling rănile, m-am ascuns sub masa de la cantină. Un strigăt coleric mi-a strivit auzul: „Treci de sub masă, imediat”! Era o educatoare, care, după aparenţe, părea o balerină subţire, cu părul blond, aruncat pe spate, înaltă, cu tocuri de-un metru, îmbrăcată în culori vii, însă violenţa ei o transformase imediat într-o stafie. Era prima zi la vârsta de trei ani. În casa de copii!