Andrei Pleşu: „Ţara pare o confederaţie de GRUPĂRI SUSPECTE, ocupate să SUBMINEZE interesul naţional”

Andrei Pleşu a scos de la „naftalină” un text mai vechi pe care l-a readaptat zilelor noastre şi ni-l dedică pentru sfârşit de an: cu cele mai bune urări, fără mari iluzii, dar și cu speranța că, până la urmă, „n-o fi după voia hainilor de tătari“.

„Toţi sîntem români!“ Buni sau răi, de dreapta sau de stînga, săraci sau bogaţi, mai mult sau mai puţin oneşti, dar români. Dinaintea trecutului „eroic şi martir“, a „barbarilor de tirani“, a sarmalei strămoşeşti şi a cîntecelor de dor şi jale, ne deşteptăm, ca la un semn, din „somnul cel de moarte“ şi stăm uniţi, umăr la umăr, cu lacrimi în ochi: „Pe-aici nu se trece!“ Foarte curînd, apar, totuşi, nuanţele… La o adică se poate trece. Putem negocia. Nu pentru că am fi gata să ne trădăm pe noi înşine; dar ne pricepem „să boicotăm istoria“. Cînd unii vor să treacă, ne retragem, pitit, la munte. Iar cei dintre noi care sînt gata de sacrificiu ne plac mai curînd ca statui şi ca portrete de manual, a notat Andrei Pleşu în DILEMA (dilemaveche.ro).

"(...) Românii deştepţi se descurcă, fără prejudecata solidarităţii na­ţio­nale. „Cel vrîncean“ se înţelege perfect cu „cel ungurean“ ca să mi-l omoare pe „cel moldovean“. Ştefan cel Mare se luptă vitejeşte cu turcii, dar şi cu Vlad Ţepeş. Matei Basarab se luptă cu Vasile Lupu. Românul ezită, metafizic, între glorificare de sine („am păzit hotarele creştinătăţii ca să-şi facă ăia catedrale“) şi dispreţ de sine („ca la noi la nimenea“).

Sîntem solidari, dar fiecare se descurcă cum poate. Colectivitatea românească se remarcă prin independenţa membrilor ei. Fiecare român e o naţie în sine, un partid în sine, o filozofie particulară. Cînd nu se mai poate baza pe compatrioţi, el vizează solidarităţi cosmice: codrul, „munţii mari“, „stelele făclii“, „păsărele mii“ şi, în general, „ce-i mai mîndru pe la noi“.

Idolul lui Mircea Badea. N-a mai văzut niciodată un om ca el

Schimbări pe piața imobiliară. Investițiile, reglementate printr-o lege nouă

Ţara pare o confederaţie de grupări suspecte, ocupate să submineze interesul naţional. Campionul xenofobiei băştinaşe zice de rău de unguri, de evrei, de ţigani, de americani, de „coloniștii“ bruxellezi, dar mai ales zice de rău de sute și mii de români care nu-i plac. Sigur că nici solidaritatea de partid nu e sacrosanctă. Nu poţi fi solidar la infinit cu un partid care nu rămîne la putere măcar două legislaturi… Mai durabilă e solidaritatea de interese, alianţa lucrativă, complicitatea (...).

Există şi solidarităţi de tip nou. Solidaritatea mondenă, de pildă, a vedetelor de televiziune, a creatorilor de modă şi a elitelor manageriale, solidaritatea postmodernilor, a fundamentalismului Internet, a gazetarilor de succes, a exilului recuperat împotriva exilului intratabil, a iliesciştilor, a adriannăstăsiştilor, a băsiştilor, vadimiştilor, dilemiştilor, europeniştilor, iohanniștilor şi neaoşiştilor. Care mai de care mai ţanţoşe, mai exclusiviste şi mai efemere", sunt câteva spicuiri din textul readaptat acestor vremuri de către Andrei Pleşu - Dilema Veche.