Antimemorii în antivremuri

13-11/17_voinescu-465x390
Autor: | | 19 Comentarii | 1355 Vizualizari

În chiar primele rînduri din ”Antimemorii”, Malraux povestește confesiunea pe care i-a făcut-o un preot care i-ar fi spus că, din practica spovedaniei, aflînd atît de multe despre oameni, a tras două concluzii.

Prima, că oamenii sînt mult mai nefericiți decît credem. A doua, că nu există adulți. O adunătură gălăgioasă de copii nefericiți! Găsesc curios că Malraux începe această carte atît de brusc și în acest fel.

Reiau spre lectură, îndemnat de nu știu ce, masivele și complicatele volume ale lui Malraux exact în vremea creșterii scandalului Băsescu – Bercea Mondial. Complicate volume, zic, pentru că de la apariția primei cărți cu acest titlul, în 1967, mai întîi sub grija autorului și, după ce acesta a murit, în 1976, sub grija combinată a editorilor și a succesorilor, cartea a tot crescut fiindu-i adăugate texte noi, unele răspîndite prin alte părți, altele scrise anume pentru completarea „Antimemoriilor”.

A rezultat o carte masivă, care sperie pe cititorul vremurilor noastre. În ediția de la RAO, din 1994, pe care o am, „Antimemorii” se întinde pe aproximativ 1000 de pagini separate în două volume – așa cum pare a se fi statornicit definitiv odată cu efortul de a sistematiza întreaga operă a lui Malraux și de a o fixa pentru glorie eternă în Panteonul literelor franceze care este colecția La bibliothèque de la Pléiade.

Cu un orgoliu minor, recunosc, nu mă consider un cititor al vremurilor noastre, mă consider un cititor învechit, așa că nu mă sperie amploarea cărții, dar îi recunosc, totuși, dificultatea. ”Antimemorii” este complicată, mai ales, pentru că structura ei este voit imprecisă. Malraux amestecă amintiri plasate într-o ordine absolut subiectivă, care nu ține cont de cronologie sau de vreun fir tematic coerent, cu scene din romanele sale, despre care acum ne spune de unde s-au inspirat, cu lungi meditații și premoniții.

În plus, stilul lui Malraux este datat – ca să-ți mai placă azi, trebuie să fii un cititor învechit. El scrie strălucitor pentru anii aceia, pentru Franța aceea, Franța lui Camus și a lui Saint-Exupery, a lui Sartre și a lui Julien Green, o Franță din care Gide și Valery nu muriseră, încă, de tot, o Franță în care Foucault și Derrida căutau succesul, iar Le Clezio și-l construia încet, temeinic.

Se simte imediat la Malraux o anume grandilocvență, orgoliul intelectualului talentat care știe că trăiește și face istorie, frazele sale sînt aurite de un livresc de cea mai nobilă calitate și viața cuvintelor lui constă tocmai în efortul de căutare a formulei inteligente, strălucitoare, memorabile – Malraux este un autor care pare a scrie anume pentru a fi citat. Și, mă grăbesc să precizez, este unul dintre cei mai mari din categoria aceasta. Aproape la trei fraze, cel puțin una are toate caracteristicile să rămînă memorabilă. Pot admite că unora dintre contemporanii mei nu le place aceast gen de scriitură, eu însă, cum ziceam, sînt mai vechi și mă las impresionat de așa ceva.

Dar nu despre minunatele dificultăți ale citirii acestei cărți vreau să vorbesc aici (le zic ”minunate” pentru că, odată depășite, dau cititorului o  satisfacție aparte), ci despre sentimentul bizar pe care mi-l dă contextul în care m-am reapucat de ea. Ciudat, dar văzînd ceea ce trăim prin lentila „Antimemoriilor”, ajung la concluzia că nu trăiesc ”vremuri”, ci ”antivremuri”. Dacă înțeleg eu bine, diferența pe care Malraux o face între memorii și antimemorii este  aceea că primele sînt bazate pe sinceritate și cele din urmă pe luciditate. Cînd începe să te intereseze mai mult luciditatea decît sinceritatea ceea ce trăiești nu mai sînt vremuri, ci antivremuri și ceea ce îți amintești nu mai sînt memorii, ci antimemorii.

Nu mai urmărești derularea cronologică și cauzală a evenimentelor, căci îți dai seama că nu mărturisirea lor contează. Urmărești enigma, omenescul, felul în care se ipostaziază specia și, vorba cuiva, începe să te înspăimînte cei care socotesc că ceva este mai de preț decît literatura. Vorba e adîncă! Nu e vorba despre o artă anume care ar fi supremă, ci despre responsabilitatea și originalitatea cu care creăm lumea pe care o trăim.

Viața înseamnă creație, nu repetiție. Or, ceea ce ni se întîmplă este repetiția încăpățînată a acelorași vremuri, reluarea aceleiași lupte, refacerea aceluiași eșec. Așa cum oamenii pot supune materia unui asemenea stres încît să o transforme în antimaterie, ei pot supune și istoria unui stres care să o transforme în antiistorie, ceea ce duce la convertirea vremurilor în antivremuri. Așadar, acum e nevoie de luciditate, nu de sinceritate.



Tag-uri:

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi