Intr-o cercetare recenta derulata pe strazile Timisoarei am urmarit felul in care se activeaza ceea ce psihologii numesc comportamentul prosocial.

Descris ca si comportament de ajutorare al celui care, exact in momentul intalnirii, are nevoie de un sprijin urgent, acest gen de conduita marturiseste implicit despre cat de coeziva este comunitatea examinata, despre cat de firesc si de intens „ne pasa” de ceilalti.

Studiile clasice verificau – prin intermediul unor complici ai experimentatorului – activarea citeva scenarii „clasice”: cat de dispusi sunt trecatorii sa ajute „o batranica neputincioasa” sau, dupa caz, „un nevazator, sa treaca strada”, cat de prompt se sare in ajutorul unei persoane care face o „luxatie” sau, mai grav, are o „criza cardiaca”, ori cat de binevoitori sunt cei din preajma in a furniza informatia utila atunci cand un strain nu gaseste o „strada necunoscuta”.

Rata de ajutorare devenea un indicator fidel al capitalului de incredere in „celalalt” si al respectului fata de semen. Stim din studii comparative realizate in mai multe tari, care au facut si o anumita valva jurnalistica la noi, faptul ca „romanii” (cei examinati erau, de fapt, „bucurestenii”) sunt printre cei mai a-sociali si „lipsiti de inima” cetateni ai unei mari metropole.

Conduitele rutiniere in situatii de interactiune se incadrau majoritar in simptomatologia toapei, in retorica agresiva a badaranului standard, in gesticulatia aurolacului prizat. Dar oare cum stau lucrurile in Timisoara? Am sa va relatez azi dinamica unui singur indicator, care parea asociat uneia dintre conduitele „soft”. Asadar, un barbat intre doua varste – complicele nostru – „pierdea” din „greseala” o bancnota in timp ce isi trecea haina peste umeri.

Era vizibil modest imbracat, iar banii „pierduti” pareau a avea o importanta semnificativa pentru cineva care nu se arata a fi un „ajuns”. Previzibil, cu cat „bancnota” (care era o hartie fotocopiata atent, ce reproducea originalul) era mai „valoroasa”, cu atat numarul celor care vedeau scena si ii inapoiau banii „neatentului” era mai redus.

S-a ajuns chiar ca o bancnota de 500 de lei sa fie confiscata atat de energic de catre un trecator, incat desi psihologii i-au explicat mai apoi – din ratiuni deontologice - ca a fost implicat intr-un scenariu experimental cu „scop stiintific”, „descoperitorul” sa o indese in buzunar si sa ia grabit coltul. Spectaculoase au fost, insa, explicatiile postexperimentale ale celor implicati in studiu. In primul rand, s-a observat ca pe masura ce vorbeau mai mult, facusera efectiv mai putin pentru a ajuta.

Apoi abundau explicatiile absurde, care contraziceau comportamentul real angajat (de genul „tocmai asteptam sa priveasca in spate, pentru a-i inapoia banii” sau „stiam ca e numai o bucata de hartie fara valoare, si am vrut sa vad cat de bine e copiata”). In sfarsit, aproape nici urma de rusine sau vinovatie: majoritatea covarsitoare descria, la rece, implacabilitatea gestului lor: „oricum, daca eu as fi fost patitul, cei din jurul meu ar fi facut exact ceea ce am facut eu adineaori”.

Razbatea acelasi fior de singuratate si de parelnicie. Iar, vorba unui „subiect”: „daca tot e sa mi se dea ceva, trebuie sa apuc degraba, caci mie dintotdeauna mi se ia, nu mi se da”. Smulgerea convertea simbolic in gest „castigator” strategia celui care, intr-o lume normala, aduna perseverent, prin munca, intr-un climat de competitie loiala, resursele.

Aproape intr-un caz din doua oamenii obisnuiti fura la drumul mare, fara sa simta vreo responsabilitate pentru conduita lor duplicitara, si asta in orasul declarat drept model al „civismului” autohton, iar sigurul lucru care conteaza e „sa ma scot acum si aici, caci nu se stie ce va fi maine”. Pe acest fundal se intinde caracatita neputintei si a vrajbei.

Care poate fi – si este – cu atata cinism valorificata de cei care ne invata ca „nu are rost sa ne bagam”, ca „oricum jocurile sunt facute”. De „ei”. si pentru „ei”. Temelia absenteismului, dezinteresului si autoritarismului in spatiul public romaneasc se afla (si) in acest fatalism orb al dezangajarii si furtisagului. Care e, de fapt, un furt de sine.

Ce-ar fi sa le jucam o festa. Sa incepem de maine sa refuzam sa ne „lasam dusi de val”. Abandonul nostru face puterea „lor”. Si sa intindem, in sfarsit, mana semenului de langa noi, intelegand ca numai impreuna cu el putem sa „le” aplicam ceea ce merita orice gunoi al istoriei: sa fie maturat grabnic!