Vizitand localitatea socrilor mei din Ardeal, nu poti sa nu constati ce "dinamici sociale" semnificative se petrec.

Comuna se reconfigureaza: indeosebi dupa 2002 au inceput sa apara case cu un etaj si un balcon impunator in partea frontala, toate dupa modelul primului plecat, care a izbutit sa aduca suficienti bani acasa, incat sa schimbe referinta arhitectonica a locului (care era mai degraba una discreta pe orizontala si in adancimea – curtii –, nu una pe verticala, care sa „iti ia ochii”).

Daca la inceput tinerii optau pentru vecinatatea apropiata, Ungaria, pentru a-si face un rost, pe masura ce anii de dupa 2000 treceau, ei se indreptau spre lumi din ce in ce mai indepartate, preferand Spania in cele din urma, mai ales in domeniul constructiilor. Nu plecau ca sa se aseze  „acolo”, ci numai sa se aranjeze „aici”, caci ceea ce le oferea lumea româneasca era altfel dezamagitor si lipsit de speranta.

Povesti despre izbanda unor oameni care muncesc fara limite si iau totul pe cont propriu pentru a reusi, in pofida unui stat care le pune numai bete in roate, ati auzit negresit. Nu am sa mai adaug una. Mai cu seama ca „succesul” lor e problematic. Ceea ce m-a frapat in toata aceasta poveste nu este ceea ce se intampla nemijlocit, ci …ceea ce nu se intampla.

Asteptarea ca mod de viata. Proiectul existential pentru un maine care va sa vina, pentru care sacrific aproape deplin clipa. Caci acei oameni – aveam sa aflu – munceau caineste pentru ceea ce dobandeau, si tinta lor era sa arate consatenilor cat „de bine s-au ajuns”. Aproape neintegrati „acolo”, traiau in enclave care reproduceau reteaua familiala de acasa, ostenindu-se cate 12-14 ore pe zi, intrand intr-un scenariu in care era expulzat prezentul.

Iar cei de acasa isi randuiau viata tot dupa secventele asteptarilor: „cand suna tata”, „cand fugim la posta la Western Union”, „cand trimite pachetul”. Timpul se comprima sau se largea dupa un ritm tacut si incordat impus de un maine in care „ne va fi, si noua, in sfarsit, bine”. Iar in acest ansamblu de evaziuni, descopereai alte simptome ciudate.

Bunaoara, mai ales de prin 2003 (cand primul mare val de migranti era deja absorbit), cei ramasi au intrat intr-o alta forma de abandon comunitar, care pentru un cititor neatent al realitatii poate sa se coboare in anecdotica facila. Asadar, intr-o localitate in care oamenii muncesc din greu  - caci fiind o zona de deal, totul se obtine lucrand pe branci -, puteai observa cum, de exemplu, pe la ora 17.10, gradinile intesate de femeile aplecate asupra pamantului erau brusc si generalizat depopulate.

Pentru 50 de minute, ele evadau in lumea unei telenovele, suferind la propriu pentru „dramele” unui Alejandro sau ale unei Juanita. Oameni aspri altfel, care se exteriorizau cu zgarcenie, puteai sa ii surprinzi atunci cand se regaseau ca din vraja, plangand efectiv si confesandu-se reciproc despre „ce s-a mai intamplat si ce e de facut”, ca si cum viata substitut in care se aruncasera era mai intensa si mai autentica decat cea reala.

Priza unui asemenea scenariu virtual se bizuia tocmai pe aceasta imensa nevoie de a trai din plin „ceva care sa merite”, intr-o lume in care, rutinier, „nimic nu iese” si „nu se intampla nimic”. Din nou, catre seara, se aseza praful pe balcoanele proaspat zugravite, dar stinghere, in urma cirezii manate de fostul sef de CAP, devenit acum vacarul satului.

In linistea talangilor, printre suspinele gospodinelor, pentru „suferinta contesei”, puteai simti cum pulseaza aceasta singuratate in comun. Ziua de azi nu a existat. Si tot asa, nu va exista nici cea de maine. Iar viitorul e prea departe. Iar cei care au intretinut toata aceasta istorie fara de timp isi freaca mainile multumiti. Acum si aici: „Iata ce se mai schimba fata patriei! Si ce popor harnic avem! Putem sa il calarim in liniste.”