De curand am devenit "taran".

Sau, ma rog, conventional vorbind, m-am mutat in „mediul rural”. Desi categoria evocata e si ea problematica, fiind o asezare in imediata vecinatate a Timisoarei, iar administrativ este mentionata drept „comuna”, noua mea localitate de rezidenta e departe de a fi un sat de provincie.

Cu toate acestea, nici oras nu e. Intr-un areal de cativa kilometri patrati poti descoperi cele mai neasteptate mixturi: case de vaiuga, alaturi de vile somptuoase, carute obosite, langa Mercedesuri de ultima generatie, femei in varsta, ostenite de munca si aduse de spate, dar si tinere minijupiste cu haine „de firma”, care se leagana deliberat provocator.

Numai rotindu-ti aleator privirea poti reuni cateva straturi de saracie, dar si excese de falosenie, iar peste toate pulseaza un praf gros, dens si atotprezent. Ceea ce atrage atentia este, in acest loc al contrastelor, absenta unui „intre”. Aici nu exista, la vedere, un loc al partajarii clipei cu ceilalti.

Cu exceptia satenilor rasfirati (cati au mai ramas), care si-au conservat retelele de sociabilitate, „restul” cauta degraba sa se ascunda in spatele gardurilor proprii, intr-o curte care sa fie cat mai impermeabila privirilor celorlalti. In comuna mea nu vei gasi un spatiu de odihna pentru varstnici, nici un loc de joaca pentru copii (cel improvizat de langa Primarie e mai mereu parasit).

Ca si cum satul e format din cateva sute de insule izolate, in care fiecare se „aseaza” cum poate mai bine, fara sa mai stie de „celalalt”. Asadar, nimic care sa vesteasca nasterea unei noi comunitati cu identitate proprie, in care oamenii sa caute sa fie impreuna. Tranzitia a avut multi perdanti, dar si cativa „castigatori” neasteptati.

Astazi vreau sa va vorbesc despre categoria celor care s-au trezit bogati (unii din inspiratie, altii dupa aranjamente de culise colorate politic, altii pur si simplu la nimereala), numai prin faptul ca locuiesc „aici”. Pretul terenului a devenit atat de mare, incat cei 2-3000 de metri patrati de gradina (cat avea o familie saraca odinioara), pot ajunge sa valoreze si 200.000 de euro.

Odata vandut, terenul il transforma pe „intreprinzator” intr-un „capitalist” care se incurca in propriul „capital”. Am cunoscut deja cativa astfel de „consateni” (si sunt de ordinul zecilor), care nemuncind efectiv pentru banii – multi – pe care ii au, ajung sa ii directioneze catre cele mai neobisnuite destinatii: de la masini scumpe (dupa ce tocmai au abandonat tractorul), pana la amenajarea unor „gradini orientale” (dupa ce au dat gata randurile de zarzavat).

In ultima vreme, ca o eticheta identitara  asumata, noua lor „ocupatie” este… saritul cu parapanta. Si daca se poate experimenta vertijul adrenalinei undeva mai in Caraibe sau pe Coasta de Azur, cu atat mai bine. Golul de acolo e mai incitant. Sa nu vi-i imaginati ca pe niste rataciti.

Simt ca totul li se cuvine, sunt plini de verva, se cred cei mai destepti si inzestrati, „baga tare” in tot ceea ce fac (cum beau, asculta manele, arunca banii la nunti sau se rastesc la „sarantoci”).

Ei sunt „alesii” si se cade sa iei seama de privilegiata lor prezenta. Intr-o mica lume in care oricum fiecare e cu fiecare, atotputernicia lor constituie, la scara redusa, o garantie a „reusitei integrarii Romaniei”. In golul istoric care ne asteapta, inca o data, voios.