Sa exersam impreuna un exercitiu de empatie. Ceea ce urmeaza nu e o povestire literara. Si nicio frantura de text „emotional“. Ci o invitatie la o (re)gasire de sine.

Asadar, in dimineata zilei de 28 iunie 1940, neanuntati de nimic, taranii dintr-un sat bucovinean de pe malul Ceremusului, la granita cu Polonia, primeau vestea soc: rusii vin peste noi! Puneti-va in locul lor.

Totul e „asezat“ asa cum se cuvine, si tocmai se pregatesc de hramul bisericii din sat, de Sfantul Petru si Pavel. Nici cea mai mica aluzie nu putea sugera o asemenea desfasurare.

Mai mult, „regele nostru“ declarase asigurator, in fata unei multimi infrigurate de emotie, cu cateva saptamani inainte, in plin centrul Cernautiului, ca „nu va vom abandona niciodata“, chiar daca „ar fi sa murim pana la unul“. Si dintr-o data, totul se pravaleste.

Ce ai adunat o viata, tu si familia ta, e pulverizat in cateva clipe. O valiza. Asta e tot, in cazul in care, daca te grabesti, dupa ce ti-ai dezmeticit familia, poti lua cu tine in Refugiu, catre tara.

Multi insa raman, neizbutind sa se rupa de singurul „acasa“ in care viata lor isi afla un rost sa se scurga. Aveau sa plateasca cumplit. Peste numai un an, cind Bucovina a fost redobandita – vremelnic –, refugiatii care si-au cautat gospodariile, le-au descoperit fie pustiite, fie instrainate.

Toti, dar absolut toti cei ramasi, care erau dupa acte „romani“, fusesera deportati. Trimisi dupa Cercul Polar, multi aveau sa se piarda. Mai apoi, in vara lui 1944, la al doilea refugiu, sperantele erau deja alungate.

Din nou, toata viata iti intra intr-o valiza, pe care o iei cu tine inspre o Romanie agonizanta. Peste ani descoperi, cautandu-ti rudele si pe cei apropiati, ca cei mai „norocosi“ s-au reintors in satul lor natal dupa mai bine de 40 de ani, o data cu relativa deschidere gorbaciovista.

Dupa 1989, revizitandu-ti locul de obarsie, ti se infatiseaza o lume „noua“, stranie si straina, in care nu se mai vorbeste, practic, romaneste. Afli ca pentru cei ce s-au intors, in sfarsit, „acasa“, nu mai este loc.

Si totusi, viata se strecoara prin toate ungherele istoriei in care se poate respira. Ti se dezvaluie din nou cu speranta cum singurii ce mai vorbesc romaneste sunt copiii si copiii copiilor celor deportati, care mostenind verticalitatea si indaratnicia parintilor, se inversuneaza sa traiasca si sa creasca.

Imaginea satului din povestirile parintilor i-a ajutat ca atunci cind au intalnit realitatea nemijlocita a asezarii sa o preschimbe dupa chipul imaginii reper. Desi acum o mana de oameni, au recladit cu puterile lor biserica daramata din sat si astazi se pregatesc, curati, pentru hramul de Sf. Petru si Pavel.

Ii puteti privi in ochi? Ati facut ceva pentru ei? Si pentru cei ca ei? Fiti linistiti. Nu sunteti vinovati. Caci, nu-i asa, „nu ati stiut nimic“. Nu ati stiut ca in vara lui 1940, cu o lasitate vecina cu netrebnicia, am abandonat fara sa tragem un foc de arma aproape o jumatate de tara, gasind si cele mai onorabile justificari pentru „salvarea fiintei noastre nationale“.

Nu ati stiut nimic despre acest marunt tablou in miscare al unui sat oarecare din Bucovina de Nord, satul tatalui meu, care poate fi multiplicat, la scara intregii tari parasite, de mii si mii de ori.

Am astupat mai mereu cu cuvinte pompoase (asa cum nu s-a sfiit in epoca sa faca si Carol al II-lea) o realitate care se vestea tragica. Iar atunci cand tragicul s-a petrecut, am fost indemnati la uitare si rescrierea realitatii.

Pe tiparul ideologic la moda, fie el legionar, „nationalist“, comunist sau al „democratiei originale“. Dar ce ne facem cu oamenii? Cu concentratul lor de suferinta si de nedreptate? Chiar daca ei nu intra in „povestea oficiala“, a ceea ce avem voie sa ne reamintim?

Ca niste relicve vii, ei ne cauta privirea si ne intind mina. Vom pasi catre maine, ignorandu-i mai departe? Daca „noi“ am fi fost „ei“? Inceputul sfarsitului, asadar? Daca vom persevera in uitarea teleghidata, din care se imbuiba toate lipitorile politice, negresit.

Dar poate, in ceasul din urma, punandu-ne oglinda in fata, vom intelege ca trebuie sa incepem sa traim „altfel“. Asumandu-ne trecutul, gasind cai de a fi impreuna.

Caci la fel ca tinerii bucovineni care au reconstruit o biserica dupa o imagine mostenita, pe care o aveau numai in sufletul lor, si noi avem de reconstruit o tara. Care, candva, odata cu zorii secolului XX, incepea sa se arate ca o mare promisiune. Merita sa mai incercam o data! (?)