"Deci, asta e!"

Va suna cunoscut? Ca mai mereu in viata noastra publica, ceea ce spunem si ceea ce facem nu exprima ceea ce suntem. In fond, aceasta inflatie a lui „deci”, care ar oglindi siguranta si claritatea unui rationament concluziv taios, nu face altceva decat sa suplineasca un gol reflexiv.

Studiile de psiho si socio-ligvistica au examinat modul in care se activeaza anumite tipare discursive, cu un anumit bagaj lexical, fara ca subiectul care le anima sa mai fie constient ca le angajeaza. Interiorizate inca de timpuriu in cadrul socializarii, ele dau seama de o anumita raportare la istorie care se rutinizeaza si lamuresc, uneori intr-un chip neasteptat, modul in care subiectul „simte” si „stie” „ce se intampla” cu el.

Astfel, de exemplu, in engleza „tematorul” „I mean”, repetat ca un adagio discursiv in conversatiile curente (de la cele ale unor conferinte academice formale, pana la cele informale si colocviale, la o bere intre prieteni) sugereaza o indoiala – privitor la un aspect al lumii care poate fi deslusit - si o nevoie de explorare suplimentara, ce poate fi limpezita impreuna cu un partener de dialog interesat, care te asculta cu adevarat.

A experimenta dialogul autentic, in care esti incurajat sa vorbesti despre realitatea unei lumi care merita sa fie dezvaluita impreuna cu celalalt, contrasteaza puternic cu stilul monologal, galagios, in care nici macar nu astepti sa vezi „ce vrea” sa spuna celalalt, si in care „stii deja” ca „lumea” e randuita dupa „legea lor”, a celor care „fac jocurile” in societate. Iar noi, „asta e”, ramanem numai cu „vorbaria”.

Cu alte cuvinte, „ce rost mai are sa vorbim”, caci „oricum, totul iese cum vor ei”. Si atunci, nu ne mai ramane decat „sa ne facem ca vorbim”, iar in locul informatiei, punem zgomotul, in locul urechii plecate catre gandul interlocutorului, punem obsesiile singuratatii noastre.

Acest tipar de comunicare contamineaza cele mai neasteptate contexte de interactiune: in conversatiile dintre parinti si copii, intre partenerii de viata, intre colegii de serviciu. E ca si cum excesul expresiv in plan retoric (asezonat la cei mai multi conationali si cu o gesticulatie abundenta) poate suplini gandul impartasit, preocuparea pentru soarta „celuilalt”, convingerea ca „noi” nu suntem numai o turma care reuneste niste „eu”-ri stinghere.

Oricum, rezultatele studiilor realizate asupra repetitivitatii de aparitie in limbajul cotidian ale unor sintagme reper implicite (care plaseaza „deci”-ul romanesc la loc de cinste, ca un echivalent – in frecventa – al „mean”-ului anglofon) descriu nu numai recurentele lexicale, ci si functionalitatile acestor „noduri de comunicare”, cum le numesc sociolingvistii.

Bunaoara, la britanici, dubitativul „mean” joaca rolul unui ferment de crestere a unei comunicari impreuna cu „celalalt”. La romani, in schimb, concluzivul „deci” nu pune capat unei calatorii semantice (asa cum s-ar cuveni cu orice „nod comunicational de bilant”), ci, cel mai adesea, o inaugureaza (multi romani isi incep discursul cu „deci”). Iar dupa deci,… nimic. „Deci... asta e”.