Printre multele scenarii experimentale pe care psihologii sociali le imagineaza pentru a-si testa ipotezele, se strecoara uneori si unele ce pot sa para o farsa.

Dincolo de registrul anecdoticului, insa, multe dintre tiparele valorice si atitudinale cele mai profunde ale celor implicati pot deveni accesibile.

Ce faci, bunaoara, ca simplu client, daca intr-un supermarket, dupa ce ai achitat contravaloarea produselor cumparate (sa zicem 50 RON pentru niste marfuri care valorau 35 RON), ti se inapoieaza un rest vadit mai mare decat cel necesar (ti se ofera 45 de RON, in loc de 15 RON). In primul rand, „constati” greseala ori nu?

Daca da, cand inapoiezi banii, o faci cu „spectacol”, dovedind audientei corectitudinea ta „exemplara” sau firesc, tacut, reasezand lucrurile la normal fara tevatura? Ce se intampla daca variezi nivelul sumei primite ca „rest gresit”, sporind progresiv valoarea banilor pe care vanzatoarea ii aseaza, masinal, langa casa de marcat?

Toate aceste intrebari le-am avut in minte atunci cand am construit un scenariu precum cel descris mai sus, in care au intrat toti cei care intamplator - conform schemei de esantionare - s-au nimerit sa-i devina „actori”. Urmandu-l, am incercat sa estimez, in registru comparativ, felul in care românii obisnuiti se raporteaza la exigentele corectitudinii si respectului interpersonal.

Pe scurt, aparent, românii sunt „rezonabili”: pe ansamblu, in sapte cazuri din zece, acestia refuza sa „fure”. Daca insa suma „in disputa” creste semnificativ (in loc de 50 RON, primesti un „rest” de 500 RON, de exemplu), românul devine mai „flexibil”: aproape un subiect din doi uita sa refaca „greseala” vanzatoarei. Oricum, in Germania si Olanda, acest studiu a indicat scoruri infime ale furtisagului, de 2-3%, indiferent de nivelul sumei returnate eronat.

In privinta deschiderii expresive a „clientului corect”, in opozitie cu loturile de subiecti occidentali, la noi predomina „circul” exemplificator. Astfel, de regula, conectand audienta conjuncturala din preajma, cel care isi descopera „onestitatea” o face vocal si evocator. Ceva de genul: „bagati de seama, cine-i ca mine!”.

In sfarsit, in interviurile post-experimentale, cand psihologul il avertizeaza pe subiect ca, totusi, a fost numai o „mica inscenare stiintifica” si trebuie sa inapoieze banii in surplus, la noi aparea o variabila dependenta foarte „originala” - inexistenta „dincolo”-: rata de subiecti care refuza sa mai returneze suma necuvenita.

Sub cele mai neasteptate pretexte, de la varianta „pragmatica” („sa-si faca datoria vanzatoarea si sa fie mai atenta”), trecand prin cea pasiv-agresiva („scutiti-ma cu stiinta voastra, nu cred ca am fost obiectul unei cercetari”) si sfarsind cu cea „mistica” („mana lui D-zeu mi-a pus banii in mana mea”), „românul” nostru decidea, in 9% din cazurile de furtisag (aproape 3% din total) ca „nu-i pasa” si ca „ce-i in mana nu-i minciuna”. Si pasea mai departe.

Asadar, dupa ce parcurgi 1000 de cazuri „testate”, din care in 300 „te fura” pe fata, iar in 27 mai si pleaca cu banii furati dupa ce i-ai dezvaluit public furtul, iti dai seama ca ai de-a face cu un tip social aparte: „gura mare” si „morala mica”. Oricum, studiul a fost organizat in Timisoara. Ar fi intersant de vazut ce rezultate s-ar obtine daca, vorba psihosociologului, s-ar varia variabila independenta: tip de magazin, mediu de rezidenta... regiune istorica. Ce parere aveti?