Sondajele de opinie constituie una dintre cele mai insemnate achizitii ale democratiei postdecembriste.

Dincolo de procentele perindate pe dinaintea ochilor telespectatorilor si de graficele frumos colorate ce ne indica gradul de adeziune al cetateanului pentru un anume personaj de prim-plan sau pentru o anumita politica publica, sondajele ne comunica o semantica de plan secund incurajatoare: „si noi contam!”.

Avem de-a face cu o filosofie de ordonare a lucrurilor in societate care contrasteaza flagrant cu monologul ideologic comunist, in care ni se livra vizionara perspectiva a „Partidului si conducatorului iubit”, incat oricate rezerve metodologice si deontologice ai avea, nu poti sa nu semnalezi progresul.

E adevarat: cel mai adesea sondajele sunt comentate de nespecialisti, care deturneaza sensul tendintelor statistice sau construiesc inferente nelegitime, nesustinute de date – pe care oricum nu au competenta de a le gestiona -, dupa cum nici nu sunt multi sociologi cu darul vorbirii pe inteles.

Totodata, nu poti ocoli faptul ca exista institute de sondare indoielnice, care propun cifre ce se sincoronizeaza suspect cu interesele finantatorilor, iar mass-media prezinta deseori fara discernamant aceste rezultate, laolalta cu ale firmelor – foarte putine la numar – serioase si oneste.

Dar ca in orice proces de invatare la nivelul societatii, lucrurile incep sa se cearna: apar expertize tot mai profesioniste, institutele se ierarhizeaza mai ferm cu fiecare an, competenta cetateanului activ si angajat public (care alcatuieste acel strat de aproximativ 10a ce pune Romania in miscare) e tot mai sporita si exigenetele sale vor impune o reasezare e pietei institutelor de gen, in care cei dubiosi vor fi, treptat, marginalizati.

Caci s-a inteles importanta strategica extraordinara a informatiei adecvate, precise si rapide, precum si resursa imensa pe care o constituie cunoasterea tendintelor care compun metabolismul social romanesc. Iar cei care au puterea – sau aspira la ea – au nevoie de cunoasterea dinamicilor structurale, pentru a actiona asupa masinariei sociale si nu a reactiona mereu la un curs al evenimentelor impus din afara.

Dar… Dincolo de evolutiile optimiste, nu pot sa nu starnesc scepticismul din mine cand imi dau seama ca cei care vor sa reformeze sondajele de la noi – si implicit acuratetea lor – nu se vor confrunta numai cu precaritati metodologice de colectare a datelor, ci si cu o trasatura mai adanca a patologiei sociale romanesti: neincrederea generalizata in „celalalat”.

In fond, premisa fundamentala a oricarui sondaj de opinie este reprezentativitatea. Complicata metodologie de colectare a datelor prin procedeele de esantionare vizeaza tocmai examinarea tuturor opiniilor exprimate intr-o societate pe o tema data si a tuturor straturilor sociale care le anima, chiar si a celor care nu ar dobandi altfel o voce publica.

Or acest pluralism discursiv de nivel societal e pus in discutie de un simptom care - ca si coordonator a multor cercetari pe esantioane reprezentative – ma nelinisteste: rata de acceptare a completarii unui chestionar curent la un sondaj scade progresiv in Romania ultimilor ani. Altfel spus, ceea ce strangi dintr-un esantion se doreste a fi o copie fidela a opiniilor inregistrate in „volumul populatiei globale”.

Dar ce se intimpla cand se ajunge ca aproape in doua cazuri din trei oamenii obisnuiti sa refuze sa vorbeasca cu tine, ca operator (tendinta e mult mai accentuata decat la inceputul anilor ‘90, cand rata neincrederii era de aproximativ 1/2)? Ramine un „popor tacut” care, cu siguranta, este „altfel”. In ce masura mai este „reprezentativ” ceea ce „descoperim” noi sociologii, cand nu mai gasim caile de a ajunge la ceea ce gandesc un numar atat de coplesitor de mare de semeni de-ai nostri?

Dincolo de corectiile rutiniere ce ne ajuta sa ponderam tehnic acest efect, ramane intrebarea cea mai grea: de ce astazi romanii sunt mai neincrezatori chiar decat in anii imediat postceausisti, cand aveau in sange teama de a spune liber ce gandesc despre lumea in care traiesc?

Ar merita sa ne aplecam cu mai multa preocupare asupra acestui urias continent de tacere si refuz, dupa cum s-ar cuveni sa ne mai moderam absolutismul expertizelor noastre. Si sa intelegem, in sfarsit, ca daca nu vom gasi fiecare (deopotriva noi, psihosociologii, cu uneltele stiintei noastre, dar mai ales politicienii, cu resursele lor) caile de a ajunge la „cealalta” Romanie, nu vom mai avea o tara, ci numai niste teritorii sociale tot mai fracturate, monologale si neincrezatoare. Pe deplin reprezentative…