Deseori, studentii imi furnizeaza cele mai interesante subiecte de cercetare.

Asa s-a intamplat deunazi, cand unul dintre tinerii inteligenti cu care am lucrat mi-a sugerat sa mai las deoparte „abordarile de sus, structurale”, si sa cobor intr-o realitate „mica, de-a lui Mitica”.

Caci mai ales aici poti gasi miezul unor fenomene care pun in miscare dinamicile „macro”. Bunaoara, cum ne prezentam „noi romanii” – ca sa vorbim academic – in registrul „contractualismului interpersonal”? Mai simplu, al respectarii cuvantului dat? Omul fusese frapat si jignit (ardelean fiind) de usurinta cu care patronul pentru care lucrase intr-o slujba cu jumatate de norma a „uitat” sa-i plateasca orele suplimentare, pe care convenise sa i le achite in afara contractului scris.

Marturia studentului e edificatoare: „Patronul ma rugase disperat sa il ajut, caci aparusera niste comenzi urgente care trebuiau rezolvate si, cu toate ca eram si eu foarte prins, am acceptat. Trebuia doar sa imi platesc studiile de undeva, asa ca nu imi stricau niste bani in plus.

Dupa ce urgenta se consumase, seful a cotit-o brusc si a trebuit sa plec din firma cu buzele umflate. Intr-adevar, nu semnasem nimic. Dar ne dadusem cuvantul sa ne ajutam reciproc: eu cu munca, cat e nevoie, el cu banii, la sfarsitul comenzilor. Acum m-am invatat minte si mi-am luat seama. Si cand ma gandesc cum se falea seful meu cat era el de „banatean” si de „neamt”, mi se face lehamite.

S-a miticit lumea asta peste masura!”. Contaminat de acest exemplu, am urmarit mai apoi modul in care se respecta intelegerile intre oameni intr-o specie de interactiune similara, pe care aproape nimeni dintre noi nu o poate evita: cea cu „mesterul”. Fie el zidar, zugrav, instalator sau electrician, personajul cu pricina devine un actor al scenei vietii noastre care frecvent ravneste la un rol de stapan atotputernic.

M-a preocupat nu atat modul in care se deruleaza raporturile dintre „client” si „specialist” intr-un contract formal  (scris), ci in „micile aranjamente” informale. De asemenea, sarcina trebuia sa nu fie doar punctuala (caci ar fi fost greu de ocolit intelegerea doar la schimbarea unui robinet), ci mai „complexa”, necesitand macar doua zile de lucru. Intervievand peste o suta de timisoreni care avusesera de-a face in ultimul an cu „mesterul”, am aflat ca in aproape sapte cazuri din zece oamenii se simtisera inselati: costurile au fost mai mari si/sau termenele nerespectate.

Ca un numitor comun razbatea fatalismul asumat: „astia suntem”, „nu aveam de ales” (?). De la bun inceput relatia fusese contruita disproportionat, intre un client neputincios, incapabil sa isi apere drepturile si care cedeaza pana la urma „ca sa iasa, totusi, treaba”, si un „specialist” discretionar si incorect. Care stie ca „te are la mana”.

Era neverosimil sa descoperi cazuri in care intelectuali de buna conditie consimtisera sa fie „tavaliti” de un „mester” cu patru clase sau oameni cu venituri modeste (de regula pensionari), care acceptasera sa plateasca pentru acelasi serviciu mai mult decat cei cu stare. Intr-o lume in care simti ca „nu ai de ales” (desi azi ai mai mult decat oricand!) in rezolvarea unor sarcini curente, pana si cele mai marunte interactiuni cotidiene sunt un prilej de exercitare a strategiilor „descurcarelii”.

Si „fiecare se descurca cum poate!”. Ocolind contractualismul formal, care pare costisitor (desi un coleg dintr-o multinationala imi dezvaluia ca rata de respectare integrala a clauzelor contractuale formale de catre partenerii cu care firma avea afaceri nu depasea 50%!), „romanul” obisnuit cauta „mica potriveala”, maximizarea „oportunitatilor” clipei – mereu pecepute ca limitate.

Stiind doar ca rolurile sunt, in fond, interschimbabile: „azi mi-o face el mie, maine i-o fac eu la altul!”. Si aceste mici „reglari de conturi” alimenteaza, la nivel „macro”, marele val de neincredere in institutii si generalizatul cinism social. Multiplicat la scara de masa, linga noi, si in doze diferite, in fiecare dintre noi, Mitica chicoteste multumit: „V-am facut-o!”.