Calatorind prin tara, prin diferitul cultural reprezentat de Romania reala de astazi, poti remarca si numeroase similaritati neasteptate.

Bunaoara, privind in jurul Timisoarei si exceptand Capitala, te-ai astepta sa observi in mai mica masura specia „intreprinzatorului“ imobiliar, pe masura ce mergi catre rasarit. Nici pomeneala. Mai mult, cu cat zona are un potential de castig imobilar mai substantial (precum in Valea Prahovei sau pe litoral, ca sa dau numai doua exemple flagrante), cu atat tipul social vizat e mai influent si mai fudul.

Exersand in concediu cu familia o antropologie domestica involuntara, am descoperit un „informator“ cu o poveste interesanta, care deschidea alte povesti pline de talc. Dascal de provincie atras irezistibil de mare, acesta mi-a marturisit cum a optat, in urma cu aproape 40 de ani, pentru o repartitie la Costinesti. Iata-l asadar descins intr-un targ parasit, ploios, intr-o zi mohorata de septembrie, cu hotararea de a aduce, atat cat e cu putinta, fara fumuri pasoptiste, „lumina“ (sau macar o farama din ea) printre oamenii „parasiti“ de aici. Tot ce gasise in micul sat intrecea cele mai pesimiste asteptari: saracie, ignoranta, si mai ales, totul, dar totul cenusiu.

A fost gazduit la inceput in casa unei vaduve tinere cu multi copii. De la oras fiind, cand a intrat, a ramas aproape inmarmurit. Cum ploua strasnic, zidurile de chirpici, nu mai inalte de un stat de om, se umezisera si pe interior, astfel incat incaperea parea o pestera inundata de un izvor subteran care statea sa izbucneasca. Dar, mai ales, cand a pasit, picioarele i s-au afundat, la propriu, pana la glezne. Podeaua nu era decat o mana de pamant batut, care se mocirlea la prima ploaie mai zdravana.

Femeia l-a intampinat, emotionata (auzise de la primar ca vine „dom’ profesor, iar ea nu avea nici macar patru clase) si, fugar, asa cum facea cu preotul la biserica in fiecare duminica, i-a sarutat mana, poftindu-l cuvios. Vizibil stingherit, tanarul dascal a pasit in noua lume de la inaltimea unui rol social care, atunci, reprezenta „ceva“. Omul s-a adaptat cum a putut, si in pofida frumusetii salbatice a locului, a plecat de aici cu prima ocazie, inspre un oras resedinta de judet unde „era, macar, trotuar“.

Pleca complet vindecat de iluzii culturalizatoare. Se intorcea insa la dragostea lui, marea, de fiecare data cand gasea putin timp liber. {i, cu cat drumurile biografiei sale se indepartau de mare, cu atat Costinestiul se schimba mai vartos. Regreta ca la inceputul lui ‘90 nu a cumparat un lot de pamant aici, caci i s-a parut „neprofitabil“. Era vremea lui „un leu metrul“.

Cu jumatate de salar iti puteai cumpara o suprafata de 1.000 de metri patrati. Apoi a plecat din tara, traversand oceanul, si legatura cu „marea noastra“ s-a rupt. A aflat, printre franturi, ca oamenii de aici s-au imbogatit treptat. Astazi s-a reintors si si-a cumparat un teren de 1.000 de metri patrati cu putin peste 100.000 de euro. A vrut sa isi viziteze si gazda de odinioara. A cautat strada mocirloasa si s-a ratacit. De jur imprejur erau numai vile mai ceva ca in Miami Beach.

Iar vechea lui gazda e o matroana „onorabila“, care trona in fata celei mai „tapene“ cladiri din zona. In jur, Land Rover-urile si BMW-urile „copilasilor“. S-a indreptat spre ea. L-a recunoscut imediat din priviri, dar acum ea era cea care statea „sus“. Nici macar nu s-a sinchisit sa raspunda la salutul lui respectuos. Era numai un „parlit de profesor“.

Intrigat, a aflat cum femeia si familia ei facuse avere din „afaceri cu terenuri“ - desigur, alaturi de micii nomenclaturisti ai locului - iar acum, desi era „aceeasi“ Marie, intrase in cu totul alta palarie a unei Romanii rasturnate, in care nu „cartea face parte“, ci, vorba localnicilor, „ciupeala“ si „teapa potrivita“. Iata cum tranzitia nu a avut numai perdanti. Si cum, la fel ca in Giroc sau in Dumbravita, langa Timisoara, poti afla o alta fata a imensei schimbari postdecembriste: sansa de a fi castigator aproape fara sa vrei si fara sa stii prea bine ce sa faci cu ceea ce da pe dinafara.

Dar sa nu ne amagim, caci Pierre Bourdieu ne invata ca, spre deosebire de matroana din poveste (care va intra si ea, probabil, in aceeasi regula nescrisa), societatea regleaza cel mai adesea, pe termen mediu, „treaba“: cine nu a avut inainte, nici nu va avea, iar cine a avut, va avea in preaplin.