In descrierea sa, psihologul american a observat cum, pe masura ce suntem expusi mai frecvent la un stimul slab negativ, neutru sau pozitiv, ajungem la o apreciere progresiv pozitiva a stimulului (ce este prezentat, de exemplu, sub forma unor cuvinte sau ideograme dintr-o limba inaccesibila subiectului).

Asadar, pe scurt, fie ca e vorba de un detergent sau de un candidat politic, cu cat mai frecvent il privesti, cu atat „iti place” mai mult. Pana se produce o „saturatie”, mecanismul functioneaza fara gres. Totul e, cum spuneam, ca stimulii initiali sa nu fie, de la bun inceput, respingatori.

Astfel, un stimul perceput ca puternic negativ nu va conduce la o sporire a atractivitatii sale. Orice semen de-al nostru ce si-a pastrat un minim discernamant, oricat de frecvent ar fi expus mediatic la un stimul de tipul chipului de „tribun revoltat si izbavitor“ al lui C.V. Tudor sau de „sfant artizanal” gen Gigi Becali, nu va ajunge sa-l pretuiasca mai mult, mai degraba accentuandu-i-se dispretul si dezgustul initial. In alte culturi, insa, tendinta nu e identica cu cea obtinuta in Statele Unite.

Indeosebi in zona latino-americana si in Balcani, cercetarile inregistreaza o „incetineala”, o „rezerva” perceptiva considerabila in evaluarea stimulului prezentat repetat, asa incat poti sa faci „publicul tinta” sa te priveasca, ca oricum nu „te vede”. Aici vei obtine tendinte similare daca, pe de o parte, se ofera participantului la studiu o conditionare pozitiva („bani”), sau, pe de alta parte, se permite subiectului sa priveasca toate cuvintele deodata, dupa care sa fie expus mai putin la unele si mai mult la altele.

Prin urmare, cand omul obisnuit este motivat suplimentar, sau este indemnat sa judece pe baza unei evaluari initiale a intregului partile ce-l asambleaza, redevine „american”. Se sugereaza ca ceea ce-i lipseste „non-americanului” este o experienta cotidiana a unei motivatii ridicate pentru sarcini curente (care pentru americanul de rand sunt recompensatoare) si o experienta pozitiva a interactiunii cu stimulii cotidieni, conferind ansamblului lumii sociale percepute calitatea de a fi „in regula”, ceea ce pentru cei mai multi dintre americani reprezinta o achizitie „fireasca”.

Numai depasind un prag dublu, prin care omul simplu isi recupereaza motivatia angajarii in sarcina si se convinge ca ceea ce i se dezvaluie nu are nimic amenintator, acesta ajunge sa favorizeze progresiv stimulii la care este expus. Daca, dimpotriva, societatea nu il inzestreaza pe subiect cu „informatie valida”, intretinand o obisnuinta a invatarii nerelevante, fenomenul conduce la retragere si retinere.

Ramane un „popor” de oameni insingurati, care „nu aud” ceea ce se spune si „nu vad” ceea ce se petrece, caci au fost invatati ca oricum viata lor „e facuta” de altii. Efortul pentru a-i „trezi” este, de aceea, inzecit. Iar practicile occidentale de influenta sociala vor ramane inadecvate si ineficiente, cata vreme nu il vom putea face pe romanul obisnuit „amortit” sa simta ca „merita” sa „traiasca aici”, iar ceea ce se intampla cu el e „de bine”.