Descriind o realitate ce le era inaccesibila in codurile sale ascunse, ei remarcau dominanta in comunitatile studiate a unei retele sociale informale, care nu e „la vedere”, care e insa mai influenta si regleaza jocul social local.

Altfel spus, dincolo de institutii, legi si reguli formale, ce incep la noi sa semene la suprafata cu cele occidentale, dar care isi duc viata artificial, se impune „ceva” viu, atotputernic, ce tine de sociabilitatea informala, si care e decisiv. Intrucat realitatea era mai cuprinzatoare decat „conceptul”, au fost „inventati” termeni noi care sa desemneze „ceea ce se intimpla”.

Asa a aparut, bunaoara, in cadrul conceptului mai larg de „economie secundara” (ce exprima schimbul realizat prin ocolirea fiscalitatii si a exigentelor contabile), cel de „credit informal”. Un „imprumut” care se bizuia pe „increderea in celalalt” si pe statutul lui in comunitate. Astfel, cu cat statutul social era mai prestigios, cu atat volumul „creditului” care putea fi „obtinut” sporea.

Asa s-au ivit binecunoscutele la noi catastife de la buticurile si, mai ales, carciumile din sate si cartiere, care pareau neverosimile pentru un „ochi occidental”. Erai in „caiet”, primeai „cinzeca” sau „parizerul”, si, la un termen precizat (si el negociat in functie de „onorabilitate” si de felul in care „ti-ai respectat cuvantul”) omul restituia „suma adunata”.

Urmand multe din sugestiile metodologice ale tinerilor sociologi bucuresteni Liviu Chelcea si Puiu Latea, care inca de la sfarsitul anilor ‘90 au urmarit cu sagacitate „fenomenul”, cativa dintre colaboratorii mei studenti au observat cum si in zona Banatului „creditul informal” e departe de a fi marginal.

Desi regiunea – cu exceptia Bucurestiului - e cea mai „formalizata” si inregistreaza scorurile cele mai mari la indicatorii care masoara birocratizarea vietii publice, totusi pentru multi dintre cei care traiesc aici, „mica intelegere” face regula. Astfel, „Doamna Silviuta, de la buticul din colt” sau „Petrica, care <da> la carciuma” devin personaje referentiale, mult mai insemnate decat primarul sau directorul scolii, ca sa nu mai vorbim de prefect sau seful de la finantele judetene.

Investitia reciproca de incredere atesta puterea unei retele de sociabilitate satula de batjocura unei retele birocratice sufocante si ineficiente, care s-a raportat la omul obisnuit discretionar si samavolnic. Iar „caietul” indica deseori o adevarata geografie simbolica a arborescentelor prestigiului dintr-o comunitate plina de viata: cine „e legat” de cine, „cat merita” fiecare si cine nu va fi niciodata „admis” in „club”.

Intr-o lume in care fatadele sunt mai importante decat interioarele, bogatia acestei salvari pe ocolite prin celalalt din saracia si lipsa de orizont cotidiana poate sa reconfigureze increderea sociala de care avem atata nevoie. Rezervorul de incredere este plin. Pentru a nu-l mai canaliza inspre tinte parohiale, trebuie ca si institutiile sa vina, insa, onest si eficient, inspre cetatean.