In 1961, psihologul american J. Stoner a facut o descoperire importanta: grupurile pe care le-a asamblat au inclinat sa ia o decizie mai riscanta decat media punctelor de vedere individuale ale membrilor care le compuneau.

Mai ales atunci cand grupurile sunt formate din necunoscuti (straini), fiecare subiect incearca sa isi defineasca mai proeminent identitatea prin adoptarea unei pozitii extreme, care „sa bata la ochi”, tendinta care faciliteaza deciziile riscante.

Sugestiile lui Stoner deveneau foarte „utile” pentru conducatorii care doreau sa impuna o alegere indezirabila social. De exemplu, un lider de organizatie care intentioneaza sa fie „eficient” cand doreste sa faca concedieri masive, mai bine convoaca un „consiliu al reprezentantilor angajatilor”.

Poate fi sigur ca daca va intretine „aparenta participarii” si va da impresia „responsabilizarii de grup”, va ajunge la decizii colective mult mai severe (extreme) decat ar putea propune fiecare individual. Mai mult, el poate obtine si acoperirea unei „decizii democratice” in favoarea „insanatosirii organizatiei” (doar s-a hotarat „impreuna”).

Totodata, un lider politic care are interesul sa organizeze o interventie sangeroasa sau o condamnare la moarte in gen stalinist a liderului anterior „tradator”, devine mult mai eficient cand convoaca un „Front al Salvarii Nationale”. Mecanismul polarizarii a fost studiat si in alte culturi decat cea nord-americana. S-a observat ca „deplasarea spre risc” nu este universala.

Ea se manifesta precumpanitor in tari in care riscul este valorizat, precum SUA (unde competitia loiala e pretuita social, dar si autentic aparata institutional), Canada, Noua Zeelanda sau Marea Britanie.

In tarile in care prudenta este valorizata si oamenii obisnuiti sunt mai degraba tematori si fatalisti privitor la „mersul lucrurilor”, situatia este diferita (de exemplu, in tarile africane, latino-americane sau balcanice). In aceste arii culturale, absenta temporara a liderului determina o neclaritate decizionala insemnata.

Astfel, in culturile in care dominanta colectivista s-a impus si in care indicele de dezvoltare economica este mai modest (tarile sunt „sarace”), tipul de comportament activat de mecanismul polarizarii de grup devine contradictoriu. Inertia decizionala care se naste dovedeste cum, atunci cand grupul e consultat, iar „liderul lipseste”, grupul ramane suspendat intr-o ambiguitate decizionala si nu se poate autonomiza.

Daca, insa, grupul e „calauzit de un lider”, poate ajunge sa adopte, „indrumat” de catre acesta, o pozitie excesiv de radicala de la bun inceput (exact invers ca in mecanismul descris initial de Stoner, unde liderul era mai moderat in cereri, si grupul, manevrat de lider, „plusa” semnificativ), chiar daca o asemenea optiune este irationala, nerealista, uneori de o violenta extrema.

Dar, in „tara/locul in care nu se  intampla nimic” un asemenea exercitiu angajant sub atenta supraveghere a „pastorului” construieste aparenta unei identitati autonome, careia i se ofera sansa sa „isi spuna liber cuvantul”. Multe dintre efluviile de violenta publica de la noi isi afla sursa originara in acest tip frustrat de exhibare colectiva, care mascheaza incapacitatea omului simplu de a-si lua viata in propriile maini.

Cata neputinta (de a fi „stapan pe viata ta”), atata nevoie de „a i-o face celuilalt”. „Pedepsirea” sa devine recompensa pentru ratarea proprie. Si tot atata sensibilitate pentru pastorii „generosi” si „democratici” care ne „consulta” (de la Iliescu la Basescu). Ne „consulta” ranjind fericiti: „Poporul vorbeste liber”.