Caci toata aceasta intalnire se aseza sub semnul a doua nasteri. In primul rand, ei sunt generatia care s-a nascut in 1989, socializata exclusiv in perioada postcomunista.

Ei sunt cei care nu ar mai trebui sa fie covarsiti de povara cedarilor, compromisurilor si rusinii. Mai apoi, degraba am realizat ca cei mai multi dintre noi, cei care acum alcatuim echipa catedrei, facem parte dintr-o generatie care avea in jurul a 18 ani chiar in 1989.

Si care, asadar, ne-am nascut a doua oara odata cu speranta eliberatoare a zilelor Revolutiei. Intre „noi” si „ei” s-a adunat un rastimp care a dospit miezul unei tranzitii amestecate, in care nadejdea difuza de mai bine, entuziasmul fara margini din primele saptamani postdecembriste si aerul de libertate s-au aglutinat curand cu batele minerilor, „democratia originala” si ranjetul „iliestilor”.

Astazi, nu cred ca mai e loc, pentru generatia mea, de iluzii colective. Pentru cei care am mai ramas pe aici, speranta, cata mai e, se cuvine adunata in jurul eforturilor individuale de a ne face treaba fiecare, cat mai bine, acolo unde suntem. Restul e vorba goala. Sau? Oricum, toti acesti ani ne-au dovedit cu asupra de masura ca Romania reala recenta este un teritoriu al marsaviei institutionalizate si al dispretului fata de cetatean.

Daca la inceput „castigatorii” tranzitiei se mai fereau, azi fura pe fata, cu stampila ministerului. Daca am pornit cu mica invarteala, alimentata sarguincios de retelele securistice, astazi „mostenitorii” securistilor stapanesc economia tarii, organizeaza licitatiile, devalizeaza bancile, subjuga mass-media, ne dau lectii de democratie.

Joaca pe picior mare. Iar multi dintre tinerii de odinioara au devenit la fel de „batrani” si de alunecosi ca predecesorii lor. Conversiunea in omul crezului util, capabil sa se ambaleze cu egala convingere in jurul oricarui „crez”, cu conditia ca acesta sa il rasplateasca material si simbolic, constituie cea mai nelinistitoare mutatie identitara din Romania prezenta.

E dincolo de apartenente generationale, ideologice, etnice, regionale, sociale. Am pierdut, asa cum aprecia Mihai Sora, „memoria comportamentala“ automatismul reflexelor corecte” de „corectitudine relationala”. Fapta cotidiana marunta, a „omului la locul lui”, izvorata odinioara, in amurgul interbelicului, din bun simt, dreapta masura si datoria – fata de sine si fata de „celalalt” – nu mai e asezata acum in jurul ideii de mai bine comunitar, ci de infascat individual.

Nu am excelat niciodata, noi romanii, in ultimele doua secole ale modernizarii, de efuziuni comunitare, dar ceea ce se petrece astazi, intr-o tacere sinonima cu sinuciderea unei tari, reprezinta apogeul privatizarii unei imense sperante, nascuta in decembrie 1989. Speranta ca vom incepe sa ne scuturam de comunismul de langa noi si din fiecare dintre noi.

Asemeni numeroaselor fabrici-deseuri cumparate pe bani de nimic, oamenii crezurilor utile au cumparat-o ieftin. Si au reciclat-o convenabil. Divizata si dispersata, ea devine azi o resursa sociala stanjenitoare, marginala, adapostita in mesajul unor „retardati istoric” – precum tot mai putinii supravietuitori ai Gulagului romanesc sau ratacitii naivi si inversunati ai Revolutiei -, care mai baiguie, din ce in ce mai rar, cate un cuvant despre „Punctul opt”.

Iar tema forte, a lustratiei, a fost confiscata chiar de catre cei care au privatizat pana si singura mostenire ideologica coerenta care a reasezat sanatos tara in ultimul secol, cea a liberalismului. Sa fim insa seriosi, PSD, PNL, PD s.a.m.d. nu sunt decat alte masti ale aceluiasi chip. „Utilitar”. Si totusi politicienii sunt „departe”.

Si totusi, acum, aici, incepe un nou an universitar. Si totusi, „ei”, „bobocii Revolutiei” poate ca - si prin „noi” – vor rupe cu cei care ne fura propria viata. Si isi vor face, inclusiv in registru politic, viata lor, care se va intalni, in sfarsit, cu a noastra. Daca nu, atat „ei”, cat si „noi”, ne-am nascut, in 1989, degeaba…