Atunci cand, dupa un exercitiu sincer de empatie, incerci sa portretizezi "tanara generatie intelectuala", fie si numai prin sansa pe care ai avut-o in fiecare an, ca universitar, de a te intalni cu cateva sute din reprezentantii ei, bilantul devine nelinistitor.

Ceea ce razbate cu putere este, inainte de toate, relatia dezechilibrata cu memoria pe care tinerii „care gandesc” (si care ne vor conduce „maine”) o intretin. Atunci cand, bunaoara, le amintesc, incercand sa fiu mai evocator la temele de psihopatologie colectiva, despre „marea cedare” din 1940 (pe care ti-o circumscriu prin scurte naratiuni stereotipe din cartile de istorie, ca si cum „nu i-ar privi pe ei”), sau mai cu seama despre fenomenul Pitesti (despre care, aproape invariabil, nu stiu nimic), nu poti sa nu exclami: „Cine v-a invatat, programatic, sa uitati?! Sau sa nu aflati ceva ce este esential pentru identitatea voastra de azi si de maine”?

Desigur, uitarea este psihologic necesara si adaptativa. Exista un mecanism individual, dar si unul colectiv al uitarii, care asigura un echilibru identitar cotidian.

Dar nu poti uita orice. Ceea ce a produs conversiuni dramatice, a ravasit cresterea si a dezarticulat ceea ce suntem pana la a ne reaseza intr-o albie noua, straina a istoriei noastre – deopotriva personala si colectiva – nu poate si nu e sanatos sa fie uitat.

Poti uita numai dupa ce ti-ai pus oglinda in fata, numai dupa ce ai integrat compromisurile, cedarile, abandonul, fuga. Si dupa ce, printr-un efort de responsabilizare, reincepi sa te recladesti. Altfel, tensiunea rusinii si a vinovatiei lucreaza, insidios, in noi, si rabufneste in cele mai neasteptate chipuri.

Ori, progresiv in anii din urma, creste o noua generatie inspaimantator de senina (civic) si senila (memorial) in raport cu istoria noastra recenta. Alaturi de aceasta „amnezie” sociala programata a reperelor importante ale trecutului se impune, paradoxal, si o „hipermnezie” colectiva, artizanala si relativizanta, care rememoreaza fapte marunte, anecdotice (erau, desigur, „cozi la ulei si adidasi”, dar „in comunism toti aveau macar un loc de munca, o locuinta si o siguranta a zilei de maine”).

Totusi, comunismul romanesc nu a fost numai o succesiune de bancuri cu Ceausescu rostite conspirativ de catre o trupa de pionieri la cules de stiuleti, sfarsita cu un foc de tabara. Ci ceva mai mult, mai grav, mai implicant. Caci cu infime exceptii, incepand cu mijlocul anilor ‘70 si cu sfarsitul iluziilor de schimbare, comunismul s-a instapanit peste societatea romaneasca printr-un contract social implicit, la care am participat, in ponderi diferite, fiecare dintre noi.

Iar „trezirea” brutala pe care o resimt tinerii mei insotitori la confruntarea cu trecutul este cu atat mai greu de asumat: „Cum de nu am stiut nimic despre asta!?”, se ingrozesc cei mai multi. Cum de „reeducarea” Pitestiului - ca sa furnizez numai un „exemplu” ce se dorea generalizat la scara intregii societati -, care il facea pana si pe arhivarul ororii de dincolo de limite, Soljenitin, sa califice „experimentul” drept „cea mai teribila barbarie a lumii contemporane”, a ramas un loc viran? „Acolo puteati fi voi”, adaug eu (la Pitesti erau incarcerati studenti), inghetandu-i intr-o stare de tulburare revoltata.

Tradati, privindu-ma acum in fata, cei mai multi inteleg ca aceste politici ale uitarii din Romania recenta nu sunt decat forme mascate de subjugare colectiva. Astfel „reeducati”, ei, ca si „parintii” lor, nu reprezinta decat o masa de manevra „utila” pentru cei care, transistoric, mult dupa moartea politica a comunismului, se consolideaza ca mostenitori ai sai antrenati. Antrenati pentru furtul, o data in plus, al istoriei noastre adevarate.

Mai raman, desigur, distribuite generos pe piata, hip-hopul, manelele, Jiji, Hrebenciucii, circul, galagia si caltabosul ministerial. „Aveti cu ce va hrani, iata ce bogati suntem!”