Astfel stim ca „vedem” intre anumite lungimi de unda sau „auzim” pana la un anumit numar de decibeli. Totodata, ceea ce se gaseste „in afara” acestor granite senzoriale devine inaccesibil, ca si cum „nu ar exista”, iar ceea ce violenteaza simturile, exacerband un anume registru senzorial, provoaca reactii adaptative de retragere si aparare.

De exemplu, cand suntem in fata unei lumini de o intensitate prea mare, a unui zgomot prea puternic sau a unei olfactii foarte dezagreabile, avem inclinatia de a „fugi” instinctiv dinaintea stimulului care ne agreseaza, datorita unei adevarate „sensibilitati senzoriale”, care ne comunica „pe ascuns” ca dincolo de anumite limite, expunerea la acel stimul devine amenintatoare si periculoasa.

Daca aceste mecanisme psihice le partajam cu toate fiintele vii, omul are, totusi, privilegiul de a cunoaste lumea si prin intermediul unei „sensibilitati a intelectului”. Tot intre anumite limite, o anumita societate desemneaza prin practici socializatoare implicite ceea ce este „de vazut”, ceea ce se cuvine asimilat si ceea ce trebuie ignorat, construind repere ale „suportabilului” si „insuportabilului”, ale lui „ceea ce merita” si ale lui „ceea ce este demn de dispret”.

Si tot ca mai simplele si elementarele procese senzorial-perceptive, si reflectiile noastre despre felurimea lumii pot sa ne avertizeze cand suntem expusi la un spectacol public dezonorant, precum o mitocanie institutionala, o injuratura relationala sau o despuiere de sine indecenta, „tragand semnalul de alarma”, si alungandu-ne din fata „stimulului”. Ori, societatea romaneasca a alterat semnificativ aceasta sensibilitate a intelectului pentru multi dintre concetatenii nostri, caci ceea ce „miroase urat”, se „vede ca fiind stramb” sau se aude ca un „zgomot impiedicat” devine ceva ce nu ne mai starneste reactia defensiva salvatoare.

Cand plasati in vecinatatea unui „mare lider” (ca Jiji sau Vadim), „produs cultural” (precum manelele sau telenovelele), lafaieli megalomanice (precum cele furnizate de clanurile Vintu sau Voiculescu), imposturi academice (ca ale plagiatorilor deveniti „sefi de scoala”) sau mojicii de toapa (precum certurile politicienilor sau badaranizarea mass-mediei) nu mai reactionam, ceva adanc si grav s-a petrecut in noi. Tot astfel ca atunci cand ajungem in preajma unui hardau, mirosul nostru se revolta si tresare, grabindu-ne pasii inspre zone mai aerisite, si in lumea sociala discernamantul ne poate elibera cand suntem expusi la mizerii publice.

Ori multi dintre semenii nostri nici nu mai baga de seama ca acolo unde se joaca viata lor, de fapt, pute, iar unii chiar ajung sa califice mireasma drept ceva „inaltator”. Inainte de a construi „societatea democratica la romani”, „economia de piata” si „institutiile statului de drept”, cred ca se impune sa (re)construim discernamantul social, in jurul unor valori de dincolo de conjuncturi si mici aranjamente, care pornesc de la respectul cuvantului dat, treaba bine facuta de fiecare, la locul sau, bunul simt si moderatia care reaseaza echilibrat lumea.

Cum orice agresiune senzoriala statornica provoaca o „oboseala” a analizatorului perceptiv, sfarsind prin a deveni „tolerabila” (la fel cum ajungem sa nu mai simtim duhoarea, daca toata viata noastra se scurge alaturi de ea), studiile neurofiziologice dovedesc totusi ca nu scapam de „intoxicare” si, la limita, de moarte. Desi cei care ne conduc de mai bine de jumatate de secol au nevoie de noi „obositi” si plini de parelnicia „normalitatii”, cred ca a venit vremea sa refuzam „ceea ce ni s-a pregatit” si prea adesea am acceptat fatalist in arena publica, adica viata ca o privata.