Cum politica nu se face nicaieri – decat pentru naivi – numai in jurul unor exigente ideologice „pure si dure” si a unor crezuri „adanci”, ci in numele unor interese bine agregate – indeosebi economice –, se cuvine sa ne preocupe onestitatea si eficacitatea comunitara a unui asemenea demers.

Desigur, pe langa aceasta tendinta de „a te instapani” pe retelele economice si de influenta din societate, in Occident dobandirea puterii politice inseamna si raspunsul nemijlocit la urgentele agendei publice, iar clasa politica a invatat ca ignorarea nevoilor corpului electoral (economice, sociale, culturale, aspirationale chiar) echivaleaza curand cu eliminarea actorilor politici care persevereaza in ignoranta si parvenitism. Dar asa se intampla „dincolo”.


La noi, insa, intr-o societate in care, in mod curent, in barometrele de opinie doar un roman din zece „simte” ca „poate influenta viata politica”, intr-un loc in care omul obisnuit devine „interesant” numai o data la patru ani, fiind cumparat cu tot felul de firimituri electorale, si „s-a saturat” cu asupra de masura de „oferta politica” a clipei, in ce masura noul PDL poate reprezenta o „sansa” pentru Romania?

In opinia mea, in mica masura. Avem de-a face cu un joc de suma nula, in care cei aproximativ 20a de romani cat de cat preocupati de viata politica se vor reaseza fata de noua formatiune, si, in interiorul acestui mic cerc care evacueaza restul de 80a, se vor face „jocurile”. Dar trebuie sa intelegem ca jocurile odata „facute” vor afecta intreaga Romanie.

Orice om informat din Romania reala de astazi s-a lamurit ce e cu „clasa politica autohtona”: indiferent unde ai privi, cu firave exceptii, aceleasi moravuri transideologice, aceleasi aranjamente in folos privat, aceiasi „mostenitori”. Cred ca oricum am remodela si ambala in ghemuri diferite acest aluat deja urat mirositor, nu mai e rost de iluzii: e vorba de acelasi aluat. Cred ca, pur si simplu, trebuie inceput de jos in sus, dinspre „provincie” inspre „centru”, prin articularea unui alt proiect politic alternativ, capabil sa scoata din lehamite acea parte covarsitoare a Romaniei tacute si dezgustate.

Si ca in orice prefacere politica structurala, calculul e simplu si instrumental, in termeni de costuri si beneficii: cand o masa critica va fi depasita din Romania dinamica – care pana de curand nu a avut de ales si „le-a facut jocurile fostilor” ca sa „fie lasata in pace” -, acea minoritate activa care pune in miscare orice societate isi va da seama ca poate castiga mai mult (siguranta a afacerilor, stabilitate legislativa, coerenta institutionala, predictibilitate a pietei financiare) investind intr-un alt actor politic.

Si va investi! Totul e ca aceasta Romanie a refuzului sa fie capabila sa coaguleze individualitatile – deseori remarcabile – ale celor care „nu s-au bagat” pana acum, si sa isi apropie tinerii, cei care, printr-o adevarata biologie a socialului, vor avea suficiente resurse de inocenta valorificabile, fata de generatiile trecute de 35-40 de ani, care oricate eforturi au facut si vor mai face, sunt totusi, inca, la „mana lor”.

Cand tinerii din acest strat generational angajat, format din cei ce nu s-au socializat in comunism intr-atat incat sa fie contaminati de vreun compromis fundamental – care i-ar transforma in niste marionete santajabile – si care pot privi in oglinda propriei constiinte fara sa tresara, vor decide ca merita sa se adune impreuna, asteptarea sociala uriasa se va intalni cu corpul politic capabil sa ii raspunda. Terenul e, sociologic vorbind, pregatit. Si atunci, de ce sa-i mai lasam pe „fosti” sa „faca jocurile”?