In vreme ce asteptam, uniti si singuri, sa fim „rasi” de pe fata pamantului, in timp ce simteam dincolo de amenintarea explicita cu moartea (in oras fusesera deja zeci de oameni ucisi si sute raniti) ca „asa nu se mai poate” si „de aici, orice ar fi, nu mai plecam”, Ceausescu a facut gestul sinucigas al organizarii mitingului din Piata Palatului din 21 decembrie.

Imi amintesc luciditatea rece a zecilor de mii de timisoreni infiorati de noua metamorfoza: pe de o parte, gandul clar ca „de acum, nimeni si nimic nu ma mai poate readuce la viata mea de inainte”, pe de alta parte, lipsa oricarei sperante, provocata de atotputernicia dictatorului si a aparatului represiv. In limitarea mea de atunci – desi „stiam” tot ce se intampla in zona de dominatie sovietica – nu imi puteam, totusi, imagina ca „Ceausescu va cadea”.

Acesta era „softul” mental prin care „functionam” si nu puteam, cei mai multi dintre noi, iesi din cadrele in care crescusem si ne asezasem in lume. Astfel, „comunismul” devenise pentru majoritatea covarsitoare a Romaniei reale singurul orizont posibil al biografiilor contorsionate pe care le consumam.

Timpul in viata nu curge liniar. Si nicicand pentru noi, timisorenii, el nu a „explodat” mai naprasnic ca in acel rastimp de o zi, suspendat intre o lume irespirabila, de care parea sa nu ne mai putem desparti nicicand (comunismul in care eram scufundati) si una care parea ca nu va putea niciodata veni (lumea democratiei liberale).

Si azi cred ca daca Ceausescu nu ar fi organizat atunci acea manifestatie care i-a adus sfarsitul, chiar daca in cele din urma schimbarea se producea in vreo forma sau alta, noi, timisorenii, urma sa fim, degraba, exterminati la scara de masa. Ori ceea ce s-a petrecut incepand cu 20, cand Timisoara devine primul oras liber al tarii, e de domeniul miracolului istoriei: Armata – care trasese in oameni pana atunci – se solidarizeaza cu  manifestantii, iar cei trimisi ca si „garzi patriotice” pentru a ne „aduce la ordine” devin, degraba, „de-ai nostri”.

Astfel, indiferent de scenariile ascunse pe care ni le servesc, deloc inocenti, cei care vor sa ne explice cum au conspirat marile puteri, ramane ceva esential pentru oamenii simpli care au fost actorii acelor zile. Si care poate fi inteles numai de catre cei putini - nu mai mult de 5a din populatia tarii - care au participat la „Revolutie” nu numai prin intermediul televizorului.

O schimbare atitudinala majora e posibila in masura in care o experimentezi nemijlocit, si nu o insusesti din carti sau de pe micile ecrane. Caci de atunci, noi, cei 5%, nu am mai putut fi cumparati de vechea viata si de oamenii trecutului, chiar daca acestia aveau curand sa se instapaneasca progresiv, cu consimtamantul tacit al celor 95%, peste viitorul nostru.

In aceasta minoritate tacuta, la fel de singura ca in zilele Revolutiei, se afla speranta unei Romanii regasite, demne, care asteapta sa fie recladita. Si daca ea l-a maturat pe Ceausescu, cu infernalul lui aparat opresiv, la nevoie, o va mai face o data, cu lichelele oligarhice ale tranzitiei.