In pofida descoperirii postbelice infricosate, cand oamenii simpli purtati sa priveasca lagarele de exterminare - pentru a se trezi din delirul istoriei -, ingaimau un deloc inocent "nu am stiut nimic despre asta", ramanea o mare tacere si o vinovatie care gatuia.

Atat de adanci si de perverse au fost infiltrarile ideologiei naziste, compromisurile, cedarile si deresposabilizarile germanilor de rand, incat o tema precum cea a Holocaustului nu a putut fi abordata in fata si asumata decat de generatia urmatoare, odata cu inceputul anilor '60, si cu procesul lui Eichmann la Ierusalim.

Este exercitiul uitarii unui purgatoriu de neinlocuit, deopotriva pentru individul care traieste sub stigma culpei, cat si pentru societatea care a intretinut abandonul? Daca nu s-ar "elibera" prin uitare de vinovatie, subiectii supusi molimei totalitare s-ar dezintegra identitar? Rüssen e ferm: detraumatizarea nu se face prin uitare, mai ales prin uitarea absenta, ci numai prin exercitiul critic si responsabil al societatii care se confrunta angajant cu trecutul sau. Uitarea este numai un remediu iluzoriu, o morfina  ieftina.

Cel care uita, asadar, se vindeca numai in aparenta, se "linisteste" o vreme, dar trauma lucreaza in el, si il va macina pana la urma. Atat psihologul (care se apropie de patologia individuala), cat si sociologul (care o examineaza pe cea colectiva) stiu prea bine asta. Singura solutie, oricat ar fi de dureroasa, este sa iti asumi vina, sa o privesti in fata si sa incepi sa "lucrezi" cu ea, convertind-o in ceva eliberator (marturisirea fiind inceputul eliberarii).

Lumea romaneasca de astazi duce cu sine povara cedarii, la fel ca cea nazista dupa cel de-al doilea razboi. S-a "consumat" aproape generatia care "trebuia sa uite", evocata de Rüssen. Si cum mereu societatile produc strategii adaptative, prin care se reaseaza dupa o mare infrangere, suntem martorii articularii in sfera publica a unor discursuri care rerationalizeaza esecul individual si colectiv, gasindu-i justificari "onorabile".

Si astazi, la 16 ani dupa marea cotitura a lui '89, auzim, inclusiv in cercuri intelectuale, cat de pierzatoare ar fi "vanatoarea de vrajitoare" pe care ar genera-o arheologia trecutului. Prezentul nu va fi astfel limpezit, ci vom ajunge chiar la o isterie publica generalizata, la un "zgomot social inutil", ne previn autorii acestei teze, enuntata, in mod straniu, chiar de catre un disident anti-comunist: Adam Michnik.

Ceea ce nu inteleg cei ca Michnik este ca un asemenea discurs legitimeaza indemnul public al "fostilor" - de regula puternic instapaniti asupra societatilor pe care le "conduc" - de a "privi inainte". In fond, in spatele vorbelor, "ei" "actioneaza" acum si aici, consolidandu-si suprematia.

Singura iesire sanatoasa din aceasta fundatura a istoriei, sugereaza Rüssen, este "iertarea fara uitare" (forgiving without forgeting), desi "fostii" institutionalizeaza "uitarea fara iertare" (forgeting without forgiving). Asadar, "ei" vor sa uitam tot ce a insemnat molima rosie, nemaiavand "ce sa iertam", amestecand profitabil intr-un aluat indistinct deopotriva calaii si victimele, egalizand responsabilitatile, caci "toti am facut, nu-i asa, compromisuri in comunism".

Rezultatele politicilor uitarii se vad azi. Priviti, daca va indoiti de asta, inspre balbaiala tinerilor de 20 de ani care, in cel mai bun caz, pusi sa marturiseasca ce inseamna comunismul pentru ei, descriu detasat, o "poveste pe invers", invatata sumar din cartile de istorie, in care comunistii se substituie "imperialistilor", ca si cum comunismul nu ar fi parte din viata lor, ci scenariul unui roman din "bibliografia care se cere la scoala", si pe care sigur nu l-ar "citi" altfel.

Daca vom continua sa ne abandonam si nu vom fi capabili sa construim contra-politici ale neuitarii, destinul nostru de pasta umana amorfa se va "implini". Atunci un alt totalitarism se poate porni. In liniste.