|
Alege luna si anul
 |
Noiembrie |
 |
|
2009 |
|
|
|
Ultima reprezentaţie a marelui actor Ovidiu
Iuliu Moldovan, de la Teatrul Naţional Bucureşti, s-a încheiat ieri cu aplauzele mulţimii, dar şi cu lacrimi şi multă durere. Familia, colegii şi sute de admiratori au fost prezenţi la înmormântarea actorului îndrăgostit de poezie.O cortină neagră a mărginit intrarea în foaierul Sălii Mari a Teatrului Naţional, acolo unde, la ora 9.00, a fost aşezat preţ de patru ore sicriul cu trupul neînsufleţit al actorului. Locul de odihnă al artistului a fost înconjurat de coroane cu flori, printre care una de trandafiri albi, trimisă de Ministerul Culturii şi Cultelor, iar o alta de preşedintele Traian Băsescu.
În faţă erau aşezate obiecte care au aparţinut maestrului: o carte de poezii, posibil a lui Mihai Eminescu, cel pe care îl admira şi pe care îl recita, ochelarii săi, dar şi două medalii, semn că lumea culturii a mai pierdut o mare valoare. Cele două distincţii erau Premiul UNITER pentru întreaga activitate şi Ordinul Steaua României în Grad de Cavaler, acordat post-mortem de către preşedintele Traian Băsescu.
La căpătâiul lui Moldovan era postată o fotografie a actorului, dar şi stative cu lumânări. Muzică funerară, întreruptă ocazional de înregistrări audio în care actorul îşi recita propriile roluri, vorbind despre viaţă şi moarte, au putut fi ascultate în foaierul de la Teatrul Naţional. „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată“ au fost ultimele sale cuvinte pe scena Naţionalului bucureştean, pentru ca ieri, în atmosfera grea şi apăsătoare, să-l putem auzi pe Ovidiu Iuliu Moldovan spunând: „Vino iar nepăsare tristă, ca să pot muri liniştit“.
„Nu-mi găsesc cuvintele“
Şi tristeţea s-a aşternut peste rude, colegi, dar şi pentru cei care l-au admirat şi care au venit să-i aducă un ultim omagiu lui Ovidiu Iuliu Moldovan. Ion Caramitru, Dorin Andone, Alexandru Bindea, Mircea Daneliuc, Eugen Cristea, Ştefan Iordache, Mihai Mălaimare, Ilinca Tomoroveanu, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Ion Lucian, Mircea Albulescu, dar şi oameni simpli au venit să-şi ia rămas bun de la maestru.
Îndureraţi, cei mai mulţi dintre greii scenei au stat retraşi, iar în câteva rânduri cu greu şi-au putut stăpâni lacrimile. „Nu-mi găsesc cuvinte potrivite în astfel de momente. Noi, actorii, le folosim, în general, pe ale altora“, spunea Ion Caramitru, directorul teatrului şi prieten apropiat al lui Moldovan. Copii cu părinţi, tineri, dar şi bătrâni au venit cu flori şi au aprins lumânări în foaierul devenit neîncăpător. „Ziceam să mergem la un spectacol cu el“, comentau doi vârstnici, pentru ca după câteva minute un tânăr să-şi exprime regretul: „Păcat! S-a mai dus un mare actor!“.
O viaţă zbuciumată
La miezul zilei, un sobor de preoţi greco-catolici veniţi de la Cluj au oficiat slujba religioasă. După discursurile colegilor de la teatru, care cu greu au putut să-şi aleagă cuvintele, Ovidiu Iuliu Moldovan a părăsit definitiv Teatrul Naţional, în aplauzele celor prezenţi, iar soarele a ieşit din nori. Trupul neînsufleţit a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, pe Aleea Actorilor, iar pentru deplasarea oamenilor la cimitir Teatrul Naţional a pus la dispoziţie un autocar.
Ovidiu Iuliu Moldovan a murit miercuri seara la Spitalul Universitar, datorită unei hepatite cronice. El suferea de mai mulţi ani de ciroză, iar în ultimul timp se izolase de cei din jur. „Am fost martor al evoluţiei bolii lui şi am încercat să-l ajut cât am putut“, a declarat prietenul său apropiat, Ion Caramitru. Ultimul spectacol al lui Moldovan a fost „Trecut-au anii“, pe 15 ianuarie, un „spectacol memorabil“.
„Voia să joace în «Amadeus» al lui Peter Schaffer“, a mai adăugat Caramitru. Viaţa artistului a fost una zbuciumată, potrivit declaraţiilor colegilor de la Teatrul Naţional, un om dedicat scenei, o personalitate puternică şi, pentru cei mai mulţi, un prieten adevărat. „Un om extraordinar, sensibil, sufletist şi un mare caracter. Şi-a iubit familia şi tatăl pe care nu l-a cunoscut“, a spus fratele său, Mircea Moldovan.
ÎN SATUL NATAL
Plecarea unui cetăţean de onoare
Tatăl actorului a fost împuşcat de soldaţii maghiari în cel de-al Doilea Război Mondial. Ovidiu Iuliu Moldovan îşi iubea satul natal şi se întorcea cu drag acolo. Oamenii din Vişinelu au suferit alături de întreaga naţiune din cauza dispariţiei marelui actor.
Ovidiu Iuliu Moldovan s-a născut în satul Vişinelu, în anul 1942, într-o vreme în care zona era ocupată de trupele maghiare şi când Europa era măcinată de cel de-al Doilea Război Mondial. De altfel, această perioadă nu îi va da linişte toată viaţa, tatăl lui fiind împuşcat de soldaţii maghiari în timpul retragerii acestora din Transilvania. Vişinelu este astăzi un mic sat locuit de 564 de oameni, români şi maghiari, deopotrivă.
Risipit între două coline domoale ale podişului transilvan, satul este trist. Pe biserică a fost arborat un steag negru, în memoria lui „Bubu“, cum îi spuneau ţăranii marelui actor. Vestea că Ovidiu Iuliu Moldovan, cel mai important fiu al satului, a murit a circulat cu viteza televizorului. În urmă cu câţiva ani, Consiliul Local din Sărmaşu, de care aparţine Vişinelu, i-a acordat titlul de cetăţean de onoare. A fost o mare bucurie pentru marele actor.
„A venit în sat şi a fost foarte emoţionat de acest gest simplu“, a spus preotul ortodox Ilie Bucur. Casa în care s-a născut Ovidiu Iuliu Moldovan este cocoţată pe un deal. Ca să ajungi la ea trebuie să nu ratezi drumul din spatele cofetăriei. Uliţa desfundată de ploile de primăvară trece prin cimitirul satului şi imediat o casă veche, cu privdor, ascunsă în spatele unui gard din şipci vechi, îţi iese în cale. Este casa unde s-a născut Ovidiu Iuliu Moldovan. De mai bine de câţiva ani nu o locuieşte nimeni, dar se vede că este îngrijită.
„Când venea aici, era tare blând“
Cel care are grijă de casă este Vasile Rusu, un bun prieten al actorului. Se cunosc de pe vremea când mergeau împreună la şcoala din sat. „Era un om tare bun. Îl vedeam în filme ca un om mare în meseria lui, dar când venea aici era tare blând. Era plăcut la vorbă şi te făcea să te simţi bine“, povesteşte Rusu. Lui Ovidiu Iuliu Moldovan îi plăcea să vină când avea timp şi să-şi petreacă zilele libere la Vişinelu. Frumuseţea locului este izbitoare. Din terasa casei poţi să cuprinzi cu o singură privire Vişinelu, cu agitaţia lui de primăvară.
Ultima vizită la Vişinelu a actorului a fost în urmă cu câţiva ani. „S-a supărat că nu a avut cheia de la casă şi de atunci i-a rugat pe fraţii lui de la Cluj să-mi lase cheia ca să poată intra când vine. Nu a mai fost de atunci, dar mă suna des şi era foarte curios ce se mai întâmpla în sat, cine a mai murit. Îmi tot zicea că nu-i mai place la Bucureşti, că nu mai ai niciunde să îţi parchezi maşina“, mai spune Rusu, care e supărat nevoie mare că satul nu mai are pe nimeni important la Bucureşti.
O statuie în memoria tatălui
Interiorul casei pare desprins dintr-un roman de Liviu Rebreanu, mobila veche, dar bine întreţinută, peste care o femeie gospodină a aşezat celebrele împletituri de macrame. Casa este tipică pentru Ardeal. Trei camere mari, la stânga şi la dreapta unui hol. Într-una din camere o poză înrămată a actorului supraveghează orice mişcare a celor prezenţi. Pe o masă, între două dulapuri, două romane, vechi, de Cezar Petrescu: „Întunecare“ şi „1907“.
Preotul Ilie Bucur l-a cunoscut foarte bine pe Ovidiu Iuliu Moldovan. „Avea un suflet mare. Probabil că a fost încercat de mic, fiind crescut o vreme numai de mamă. Pe tatăl lui, care era preceptor fiscal, l-au împuşcat în 1944, la retragere, soldaţii hortyşti. Au împuşcat atunci 126 de evrei şi 50 de români“, spune preotul Bucur. Printre amintiri, preotul rememorează un eveniment când actorul a donat o statuie localităţii Sărmaşu.
„A trimis statuia «Femeie-simbol », pentru care a plătit la vremea respectivă vreo 700.000 de lei. O mulţime de bani. Voia ca pe soclul statuii să fie înscrise numele celor care au murit la retragerea ocupaţiei hortyste. Nu a mai apucat să vadă asta. În noaptea în care a murit m-am trezit pe la trei dimineaţa cu gândul direct la el. Apoi, la cinci dimineaţa, am auzit la radio că s- a stins. A fost o presimţire“, mai adaugă părintele ortodox. (Mihai Şoica)
BIOGRAFIE
Un destin zbuciumat
> Născut pe 1 ianuarie 1942, în judeţul Cluj, Moldovan a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1964, la clasa profesorului Octavian Cotescu.
> A debutat pe scena Naţionalului din Timişoara în piesa „Pogoară iarna“ şi a jucat pe scena timişoreană până în 1969.
> În 1970 s-a angajat la Teatrul Naţional Bucureşti, unde a debutat cu Oswald din „Regele Lear“. Roluri importante a mai avut în „Romulus cel mare“, „Fundaţia“, „Despot Vodă“, „Jocul ielelor“, „Medeea“, „Livada cu vişini“, „Azilul de noapte“. A  jucat şi în multe filme de Dan Piţa, printre care „Profetul, Aurul şi Ardelenii“, „Pruncul, Petrolul şi Ardelenii“, „Dreptate în lanţuri“.
REGRETE
Ovidiu Iuliu Moldovan, prin ochii marilor actori
> Mihai Mălaimare: „Era extrem de sobru, de atent, obsedat de perfecţiune. Ovidiu trăia într-un plin ritual. El venea la spectacol discret. Nu cred că l-a văzut cineva îmbrăcându-se în cabină, pleca imediat după spectacol. A avut o viaţă discretă şi preocupată de teatru. Cred că a fost omul căruia i-a plăcut într-adevăr să trăiască pe planeta teatru“.
> Florina Cercel: „Lucra ani de zile la o poezie, la «Venere şi Madonă» mai bine de şase ani până a început să o recite. La «Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată» la fel. Pentru mine, într-un fel special era Eminescu. Fiind ardelean, un bărbat puternic, ferm şi vertical, avea o formulă anume de a-şi ascunde emoţiile. Ştiam că era covârşit de emoţie, dar reuşea să transmită celor din jur, colegilor, un fel de linişte, încărcată de spiritualitate. Era deosebit“.
> Ion Caramitru: „A fost un om cult, un exemplu demn de urmat, muzical, îi plăcea în special Eminescu. Era curios, timid, prieten adevărat, puteai să-i împărtăşeşti secrete şi să-i ceri ajutorul“.
> Ion Lucian: „Ultima oară l-am văzut în SUA când s-a dus în turneu cu Eminescu. Nu pot să uit ce sărbătoare a fost“.
|
|
|
|
|
|
|
|
|
 |
Utile |
|
|
Bucuresti |
 |
Iasi |
|
Constanta |
|
Timisoara |
|
Cluj |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
BET |
|
BET-C |
|
BET-FI |
|
RAQC |
|
RTL |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Ce de greseli
Decoratiile care le-ai vazut nu puteau fi premiul Uniter, acela are alta forma. A mai primit o decoratie in timpul vietii.Ciroza vine dupa hepatita, nu invers.Daca vine, nu stim exact ce a avut.
Oricum, e o mare pierdere, dar nu mai gresi stimata ziarista, ca nu vorbesti de un fotbalist, ci de un om de exceptie. Un Maestru.
Titlul "DOCTOR HONORIS CAUSA" !
Durere, Singuratate, Tristete...
Un MARE ACTOR ! Plecarea sa in Vesnicie... e resimtita ca un imens GOL in sufletele noastre...
Dumnezeu sa-l odihneasca in liniste !
Surprinzator totusi, de ce Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica (UNATC) nu i-a acordat si Lui, Titlul "DOCTOR HONORIS CAUSA", asa cum au fost distinsi marii actori: Gheorghe DINICA, Victor REBENGIUC, Marin MORARU ?
Din pacate, nici MASS-MEDIA (ziarele, in special televiziunile, n-au acordat mai mult spatiu dedicat acestui tragic eveniment)!
Toata stima si admiratia pt. "Jurnalul National" de astazi, care a realizat EDITIA SPEICALA: Ovidiu-Iuliu Moldovan: Noapte buna dulce print !
Ne pare rau
Dar pe noi , tractoristii, cine ne mai lauda cind murim ? Soacra-mea cred ca v-a trai vesnic si isi va cauta un ginere francez, ca are euroi. Zivce ca dolarii sint mici,
Asta e !
Ba, tu iar te-ai imbatat?
Hai dute si vomita-te!
Scuza-ma ca te intrerup
Dar destinatarul poeziei nu ami aude. Deloc !
Si nici nu mai vede sa citeasca !
Scrie poezii luiS O Vintu, ca asta mai traieste. Recita-i, ca de citit nu stie decit sa citeasca numere. A fost contabil la o Cooperativa mestesugareasca din Roman.
PENTRU OVIDIU IULIU MOLDOVAN
Spargeti zidul inchisorii!
Luminoase zari ma cheama.
Dati-mi fata cu ochi negri,
Calul meu cu neagra coama.
Sa sarut frumoasa fata
Si pe cal sarind deodata
Sa m-avant sarind in scari
Catre limpedele zari!
Calul fara frau alearga
Liber pe campia larga,
Zburda-n voie si-si ia avant
Fluturandu-si coada-n vant.
Singur fara alinare,
Zidurile greu m-apasa
Intr-un colt o lumanare
Abia arde fumegoasa;
Si-n tacerea neagra rece,
Pe la usa afara trece
Cu pas ritmic si sonor
Paznicul nepasator.
Nu s-a dus, ci, trecand cu viata lui pe la noi, a si ramas.
Prin Ovidiu Iuliu Moldovan, noi suntem mai bogati sufleteste.
Bine !
Ramine asa !
Eu daca nu mi-l amintesc deloc, sint ....sarac sufleteste ?
Nu.
Este vorba de memoria colectiva. Fiecare om are perceptiile (si interesele, etc) lui fata de diferite contributii culturale. Tu iti amintesti de altii mai bine de alti artisti, prieteni, etc. Daca eu de exemplu nu am habar de unii pe care ii stii tu, nu inseamna ca sunt mai sarac sufleteste nici eu. Dar noi doi impreuna (si impreuna cu altii) suntem mai bogati sufleteste in sensul ca daca suntem toti pusi la un loc se gasesc macar cativa care sa-si aminteasca de x, y, z, si sa le spuna si celorlati (daca vor).