Duminică 18 mai, la Muzeul Satului, printre stânjenei şi alaiuri de mierle, în umbra falnică a nucului din faţa bisericii maramureşene din Dragomireşti, vreo două sute de oameni i-au ascultat pe Ana Blandiana şi Romulus Rusan prezentând cartea Aristinei Pop-Săileanu, „Să trăiască partizanii până vin americanii: povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate“, publicată de Fundaţia Academia Civică.Aristina (77 de ani, născută în
Lăpuşul Românesc, judeţul Someş)
era acolo, prezenţă gravă în
ceardacul bisericii, a vorbit puţin,
fără pic de patetism ori impuls
revendicativ, dorind doar ca aşa
istorii să nu se mai întâmple
nimănui. Şi cartea - un dialog
înregistrat de Liana Petrescu,
prefaţă de Romulus Rusan, aparat
critic de Virginia Ion - este la fel:
deopotrivă ataşantă şi umilitoare
prin firescul şi sobrietatea
exemplară cu care sunt dezvăluite
suferinţele, agonia şi destrămarea
unor destine „vinovate“ doar de
credinţa în libertate, dreptate şi
rânduială creştină.
Fiică de pădurar cu nouă copii
(om înstărit şi respectat, care
„mergea la vânătoare cu elita
judeţului, cu prefectul şi primarul
de atunci, cu medici şi avocaţi“, un
om care salvase mai mulţi evrei de
prigoana horthystă, după cum avea
s-o facă şi după 1944 cu o seamă
de români hăituiţi de Securitate,
respingând toate ispitirile întru
colaborare ale instituţiei lui
Nicolsky), Aristina Pop are doar
18 ani când este nevoită să fugă în
munţi. Urmează patru ani de
haiducie, libertate şi primejdii în
Munţii Ţibleşului (până pe 8
martie 1953), cu scene uneori
feerice prin revelaţia generozităţii şi
solidarităţii oamenilor locului,
alteori chinuitoare şi pline de
umiliri, cu program de rugăciune şi
lecţii de franceză în fiecare
dimineaţă, cu tactici de
supravieţuire pe care le ştim din
fabuloasele mărturii ale lui Ion
Gavrilă-Ogoranu, cu inerenta
trădare, arestările în lanţ, execuţii,
procese, condamnări. Cumplitul
sfârşit al lui Nicolae Pop, tatăl
Aristinei: schilodit de o pareză,
hotărăşte să nu se lase să moară în
munţi („fiindcă atunci toată
armata o să mă caute ani de zile şi
familia mea va suferi“) şi se predă
Securităţii. Care-l împuşcă în
aceeaşi zi, fără judecată, fără
sentinţă!
Urmează devastarea casei şi-a
acareturilor (au dat foc casei, au
spart stupii de albine, au luat vitele,
au luat un miel şi l-au jupuit de
viu, după care o proprietate devine
maternitate şi alta - magazie de
cereale), deportarea restului
familiei în Bărăgan, iar pentru
Aristina şi Achim, fratele ei,
condamnarea la 20, respectiv 22 de
ani.
Din aceştia va executa 11, până
la graţierea din 1964, ani de boli,
frig, foame şi bătăi, dar şi de
învăţătură (să nu uităm că Ţuţea şi
Pandrea numeau puşcăria
„academia de sub pământ“), cu
infinitele fire educative care
ajungeau să le lege pe tinerele
ţărănci de doamnele din înalta
societate (Madeleine Cancicov,
Elena Răşcanu), cu figuri de
gardieni omenoşi (de reţinut cazul
Mariei Maga, miliţianca de la
Spitalul Văcăreşti, dar până şi
teribila Vida Nedici iese
„umanizată“ de aici!), alături de
mărturisiri amuţitoare, menite să
ne smerească, nouă, celor de azi,
vanitatea şi inconştienţa: „În
unsprezece ani de zile nu am ştiut
de ai mei, nu am văzut nici un
fruct, un măr sau o ceapă, nu am
văzut o salată verde, nimic, nimic...
Mai rău decât atât, la Miercurea-
Ciuc erau nişte ziduri groase şi,
cum ieşea un firicel de iarbă printre
pietroaiele din curte, puneau sare
ca să nu crească, să nu vedem nimic
verde. Nu zăream decât un colţişor
de cer deasupra noastră“.
Foarte utile sunt referinţele
Virginiei Ion. Apar aici multe nume
şi destine de care ar trebui să ţinem
cont, venerându-le şi vorbind despre
ele infinit mai mult decât până
acum - Lucreţia Cuşa, Ecaterina
Juriari, Marina Chiriţescu,
Smaranda Romanescu, Elena Stetin,
Ileana Samoilă, Elena Boilă, Ioana
Brânzaru şi multe altele.
În sfârşit, emoţionantă este şi
istoria lui Nicolaie Săileanu, care
s-a îndrăgostit de Aristina numai
din ce-a auzit povestindu-se în celulă
despre „Mărioara partizanca,
fata care-a tras cu pistoalele în munţi“
şi a aşteptat-o apoi zece ani să iasă
din închisoare ca s-o ceară de soţie.
Lecţii de viaţă din care învaţă
fiecare ce poate.
|
Toata stima
pentru aceasta romanca extraordinara.
Fara patetism,din inima.Doamane da romanilor mintea cea de pe urma.
Domnule Dan C Mihailescu,libertatea din munti nu a murit ,ea exista in fiecare din noi.
Pacat ca nu avem curajul ,cu totii sa ne ascultam inima, pacat ca am uitat de cei pe care securist-comunsitii lui iliescu ion i-au macelarit cu cruzime,crezand astfel ca va ucide romanismul.