Vladimir Tismăneanu: "Comunismul şi fascismul au reprezentat încarnări ale Diavolului în istorie."
Cum scria Lezek Kolakowski, nu este vorba despre o metaforă, ci despre realităţi palpabile, de eforturi sistematice de a distruge religia, de a desfigura spiritul în genere, de a suspenda distincţiile dintre Bine şi Rău şi de a transforma fundamental natura umană în funcţie de scopuri nebuloase şi irealizabile. Există numeroase cărţi care compară dictaturile totalitare de stânga şi de dreapta. Menţionez aici lucrarea clasică a lui Allan Bullock despre Stalin şi Hitler, ori mai recent cărţile istoricilor Richard Overy şi Robert Gellately.
Acesta din urmă nu se limitează la analogia dintre Hitler şi Stalin, ci forează mai adânc, către originile leniniste ale radicalismului stalinist. Pe baza unor incontestabile probe documentare, profesorul Gellately demonstrează că Lenin şi asociaţii săi au pus bazele politicilor exterministe specifice erei catastrofelor sociale şi etnico-religioase. Când am publicat articolul despre „Fraţii gemeni“, am primit un mesaj din partea unui distins politolog de la Bucureşti, care îmi spunea că „pe mulţi îi va irita“ abordarea mea. S-a dovedit că nu greşea.
La capitolul „enervare“, am citit nu fără uimire unele postări care mă suspectează de dorinţa de a minimaliza unicitatea Holocaustului, a acţiunii naziste de anihilare a evreimii europene. Nicio secundă nu am pus sub semnul întrebării acest lucru, ba chiar dimpotrivă. Ceea ce încerc să fac este să luminez similitudinile de motivaţii ideologice şi practici politice dintre cele două totalitarisme. Comunismul şi fascismul au interacţionat, s-au influenţat mutual, au pretins că se află într-o relaţie de totală incompatibilitate, dar în fapt au avut destule atribute în comun. În ce mă priveşte, consider absurdă şi contraproductivă competiţia pentru ceea ce biograful lui Soljeniţân, Michael Scammel, numeşte „locul întâi în imaginaţia morală a umanităţii“.
Ne puteți urmări și pe Google News
Apoi, trebuie oare să-i amintesc unuia dintre aceşti critici că nu doar Stalin şi Pol Pot s-au dedat la politici de omor în masă, ci şi Lenin, Mao, Rakosi, Dej? Trebuie să-i aduc aminte de ceea ce a însemnat Canalul Dunăre-Marea Neagră în perioada stalinismului dezlănţuit - distrugerea fizică a elitelor, violenţă socială transpusă în carnagiu organizat statal. Fie-mi permis să-l citez pe Vassili Grossman: „Pentru a-i masacra, era necesar să se proclame că kulacii nu sunt fiinţe umane. Tot aşa cum germanii au proclamat că evreii nu sunt fiinţe umane. Este o minciună. Sunt cu toţii fiinţe umane“.
Scriitorul Leonard Oprea observa într-un mesaj că totalitarismul nu se limitează la cele două experienţe diabolice ale veacului douăzeci.
Radicalismul revoluţionar islamist, fundamentalismul militant care face din terorism un instrument privilegiat de acţiune politică, intră în aceeaşi categorie (ca şi neo-totalitarismul lui Putin). În acelaşi sens, dl Dan Nicolescu mi-a trimis o contribuţie la această dezbatere, propunând şi unele nuanţări legate de comparaţia bolşevism-nazism. Sunt de acord că fundamentalismul islamist reprezintă, la nivelul matricii afectiv-motivaţ ionale, al aversiunii în raport cu ordinea liberal-democratică al acelui aventurism nevrotic pe care Thomas Mann îl numea „extazul demonismului“, o nouă întruchipare a misticii totalitare. Paul Berman a scris cu subtilitate despre aceste lucruri în cartea sa „Teroare şi Liberalism“ (tradusă în româneşte la Editura Curtea Veche). În egală măsură, nu putem uita că atât bolşevismul, cât şi nazismul au fost religii politice seculare, care negau principiul transcendent şi postulau propriile obsesii drept soluţii ultime pentru mântuirea unei umanităţi în suferinţă.
Ceea ce au în comun comunismul, nazismul şi islamismul revoluţionar este cultul organizaţiei, voluntarismul nemărginit, sacralizarea scopului final şi pasiunea ideologică distructivă din care decurge dezumanizarea celui desemnat drept inamic. Toate trei vizează abolirea unui status quo privit ca iraţional şi decadent.
Mă întreabă dl Nicolescu dacă nazismul a împărtăşit cu comunismul ambiţia de a controla în chip monopolist toate zonele culturale şi ştiinţifice. Răspunsul este afirmativ, chiar dacă Hitler nu a scris un opuscul cu titlul „Naţional-socialismul şi problemele lingvisticii“. În anii ’70, criticul Radu Stern a scris un articol pentru revista „Arta“ despre expoziţia nazistă de la München din 1937, menită să demaşte „arta degenerată“.
Sesizând paralelele cu dictatura comunistă, cenzura a respins urgent textul în cauză. Cele două sisteme au construit instituţii similare de supraveghere şi control: Camerele culturale din cel de-al III-lea Reich (muzică, literatură, arte plastice), Uniunile de creaţie din dictaturile de tip leninist.
Naziştii distingeau între fizica „ariană“ şi cea „iudaică“. Stalin contrapunea „pseudo-ştiinţei cosmopolite a geneticii mendelist-weissmanistmorganiste“ aberaţiile miciuriniste ale şarlatanului Trofim Lisenko, decretate culmea biologiei ştiinţifice.
Geneticienii sfârşeau în Gulag. Ambele doctrine totalitare susţineau că au descoperit legile evoluţiei umanităţii: către „imperiul libertăţii“, la extremă stângă, ori către „Reichul de o mie de ani“, la polul opus.
Recomandările noastre
