Acesta consideră că intelectualii români de calitate se află sub "carantină mediatică" şi nu au parte de "vizibilitatea pe care o merită". În opinia sa, monopolul aparţine intelectualilor "angajaţi" şi "boierilor" mediului cultural românesc, care "vor să tragă sfori, să facă şi să desfacă guverne".

Mirela Ciucur: Ai plecat din România în 2001, de la catedra de Filozofie a Universităţii Bucureşti, după care traiectoria ta academica a inclus universităţi din Europa şi SUA. Cum a evoluat cariera ta ce a conectat centre academice atât de diverse?

Costică Brădăţan: Cu aceste şcoli am fost asociat în moduri diferite. Astfel, la University of Durham mi-am făcut doctoratul şi am predat ocazional; la Cornell University şi Miami University am avut contracte pe perioade determinate; la European College of Liberal Arts am predat de câteva ori, la şcoala lor de vară, iar de la University of Wisconsin am primit o bursă de cercetare şi voi merge acolo anul viitor să lucrez la următoarea mea carte.

Universitatea la care am actualmente o poziţie permanentă este Texas Tech University. Nu ştiu dacă există vreo legătură "necesară" între aceste instituţii. La mijloc este şi o chestiune de noroc, de întâmplare.

Sigur, am manifestat interes faţă de aceste locuri, am intrat în competiţie pentru aceste poziţii, dar faptul că până la urmă mi s-au oferit se datorerază, într-o anume măsură, şi norocului. În domeniul meu concurenţa este feroce. Candidează, în medie, aproximativ 200 de candidaţi pentru orice post academic. Aceştia provin din toată lumea, nu doar din SUA sau Canada, ci şi din Australia, Europa, şi aşa mai departe. Prin urmare, este foarte greu să alegi între finalişti.

Între experienţele academice recente, nu apare România. Este datorită unui declin în evoluţia acestei direcţii universitare sau ţine de opţiunile profesionale?

Sunt mai mult decât deschis spre o colaborare cu instituţii româneşti, însă trebuie ca şi acestea să fie interesate. Nu mă pot abţine să nu observ o anumita mefienţă, neîncredere, care, uneori, poate lua o formă pur şi simplu agresivă a instituţiilor româneşti (culturale, universitare), faţă de intelectualii români din diaspora.

Pe de altă parte, poţi foarte bine să faci ceva pentru România aflându-te la distanţă, după cum poţi să-i faci rău aflându-te, fizic, în România). Unele dintre proiectele la care lucrez acum acoperă chestiuni româneşti.

De exemplu, sunt coeditor, pentru editura Rowman and Littlefield, al unui volum de eseuri dedicate filosofiei ruse şi est-europene în secolul 20.  În acest volum, România este reprezentată cu nu mai puţin de două capitole. De asemenea, pregătesc, pentru un jurnal academic foarte bine cotat din Anglia, Angelaki,, un număr special dedicat mişcărilor de idei din Europa de Est după căderea comunismului şi sper să am şi aici o bună reprezentare românească.

       "Românii ar trebui (...) să facă lucruri interesante, 
              să inventeze, să scrie cărţi fabuloase, să se
                   ducă pe Lună, să existe pur şi simplu", 
                                                                       C. Brădăţan

În anul 2000 ai publicat “O Introducere la istoria filosofiei româneşti în Secolul XX”. Care este, in viziunea ta, locul Romaniei pe harta filosofiei universale?

Problema identităţii, fie ea personală sau colectivă, este unul dintre lucrurile cele mai dificile din câte există. Ştiu, desigur, că a problematiza "specificul naţional" a devenit, la noi, aproape un sport naţional. Lăsând gluma la o parte, a căuta insistent specificul naţional poate fi o afacere riscantă, un drum care nu duce nicăieri.

Faptul că în cultura română s-a scris atâta despre specificul naţional mi se pare un semn de imaturitate. E ceva nesănătos. Poate că dacă filosofii români s-ar fi ocupat, de exemplu, mai puţin de problema specificului naţional şi mai mult de alte subiecte, acum am putea fi luaţi mai în serios şi s-ar fi putut vorbi de filosofie în România.

Părerea mea este că românii ar trebui să-şi vadă de treabă: să facă lucruri interesante, să inventeze, să scrie cărţi fabuloase, să se ducă pe Lună, să existe pur şi simplu. Dacă ceea ce lasă ei în urmă are vreun specific, asta ar trebui să fie, eventual, treaba altora. Gândiţi-vă doar: dacă Platon s-ar fi preocupat obsedant de problema "specificului grecesc," n-ar fi existat niciodată un filosof cu acest nume.

Europa vs USA. De ce ai ales totusi să te stabileşti în Statele Unite?

Sunt, structural, european. În afară de România, am trăit, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, în câteva ţări europene: Anglia, Germania, Italia, Irlanda, Spania. Mă simt realmente acasă în Italia, de exemplu, şi caut să ajung acolo ori de câte ori pot. Ceea ce predau în America este, în întregime, dedicat culturii europene: filosofie, literatură, film.

Problema este însă că, exact în măsura în care Europa te atrage prin farmecul ei cultural, prin bogăţia de idei incredibilă, prin "geniul" ei, în aceeaşi măsură te poate ţine la distanţă prin unele dintre instituţiile şi cutumele ei. Sistemele universitare în ţările europene unde aş vrea să stau (Italia, Spania) nu sunt foarte diferite de sistemul universitar românesc.

Sigur, lumea este, în general, mai competentă, există o puternică tradiţie cărturărească acolo, care nu te lasă să faci sau să spui chiar orice, dar intrarea în sistem se bazează de foarte multe ori, întocmai ca în România, pe proceduri “orientale”, supărător de personalizate: ocuparea unui post vine de regulă în urma unor aranjamente de culise, a unor schimburi de favoruri, curtarea îndelung a câte unui profesor cu influenţă şi aşa mai departe. Dacă aş fi vrut să lucrez într-un astfel de sistem, aş fi rămas în România.

Chiar dacă în America competiţia e mult mai dură, prefer acest sistem pentru că are reguli clare şi o anumită transparenţă care, cu câteva excepţii, lipseşte Europei. Există, apoi, o satisfacţie, de un gen special, pe care o ai atunci când câştigi o competiţie feroce, dar cinstită. Este un sentiment de recunoaştere care te afectează profund, te face să te plasezi altfel în profesie şi în propria-ţi piele până la urmă.

Cred că este preferabil să câştigi o "luptă dreaptă", chiar daca te alegi cu oasele rupte, decât să scapi neatins pe baza unei victorii "aranjate". Cât despre "leaganul filozofiei universale", el are darul miraculos de a se multiplica la nesfârşit: există oriunde se află gândire liberă sau, mai degrabă, oriunde gândirea este provocată suficient. 

Criticile pozitive la adresa volumelor tale sugerează recunoaştere la nivel internaţional. Compensează pentru recunoaşterea de acasă?

Sincer să fiu, nu mă mai gândesc la “recunoaşterea de acasă.” Nu-ţi iei “lumea în cap” pentru a fi recunoscut acasă. Exilul e un fel de a “muri” pentru locul ce-l laşi în urmă. Întoarcea “acasă” a exilatului are întotdedauna ceva de “apariţie,” de strigoi: provoacă o reacţie ambivalentă, un amestec ciudat de curiozitate şi reţinere. Am ştiut acest lucru de la bun început, dar cred că tocmai asta m-a determinat să plec: într-un fel, am plecat din România ca să mă “reinventez” în altă parte.

Ajunsesem la un punct unde ştiam destul de bine ce urmează, ce o să mi se intâmple. Şi atunci am vrut să-mi sacrific vechiul “self,” să-l îngrop şi să-mi creez altul. Revenind la titlurile de mai sus, cartea de la Fordham University Press, care a apărut cu vreo doi ani în urmă, e destul de tehnică şi e destinată unui public destul de specializat.

Acum, în schimb, mi se pare mai interesant să fac lucruri pentru o audienţă mai largă.  De aceea am şi scris introducerile respective. Barnes & Noble e cunoscut în primul rând ca (probabil) cel mai important lanţ de librării din America, dar ei au şi o editură foarte activă, ce publică mai ales texte clasice. Colecţia pentru care am scris aceste texte introductive se adresează în primul rând studenţilor şi publicului tânar. La fel, cartea la care lucrez în momentul de faţă va fi adresată unui public mai larg şi va fi scrisă într-un registru mai “eseistic,” mai aproape de literatură decât de filosofie, dacă nu cumva filosofia e ea însăşi o formă de literatură.

În sfârşit, mă tentează ideea de a scrie din când în când pentru ziarele americane. În curând o să încep să scriu scurte recenzii pentru The Philadelphia Inquirer. Astfel, pentru mine se închide un ciclu şi totodată se deschide altul: înainte de a pleca din România, timp de 4 ani, am scris regulat la Adevărul literar şi artistic, atunci când această revista era sub direcţia lui Cristian Tudor Popescu. E o experienţă care m-a onorat nespus şi care m-a învăţat foarte multe lucruri.

       "Nu înţeleg ce se întâmplă în România din punctul de vedere
            al sistemului de valori, în raport cu sfera cunoaşterii",                
                                                                                                               C. Brădăţan

Cum vezi raţiunile gândirii actuale din Romania, sistemul de valori? Ţi se pare un teren "arid" sau este doar o perioadă de transformare, de maturizare a valorilor?

Aş vrea să vă dau un răspuns satisfăcător la această întrebare, dar mă tem că nu pot. Pur şi simplu, nu înţeleg ce se întâmplă în România din punctul de vedere al sistemului  de valori, în raport cu sfera cunoaşterii.

Există, pe de o parte, oameni de mare calitate, cărturari ce produc lucruri admirabile în cele mai dificile condiţii, dar ei au rămas puţini şi izolaţi. Se ştie puţin despre ei, când nu sunt pur şi simplu înjuraţi birjăreşte de către "boierii" mediului cultural românesc. Ion Ianoşi este un exemplu de astfel de cărturar.

Dan Petrescu este altul. Un om de o tărie de caracter extraordinară, care a fost închis de Securitate şi care a simţit pe propria piele cum e să fii anti-comunist, Dan Petrescu a ajuns astăzi să fie pus sub carantină mediatică, ceea ce mi se pare o ruşine greu de spălat.

Pentru că au refuzat să intre în grupurile influente, să fie "corecţi politic," astfel de oameni sunt ţinuţi în umbră, nu au vizibilitatea pe care o merită, nu sunt recunoscuţi şi respectaţi ca atare. Ceea ce se vede, în schimb, sunt intelectualii "angajaţi".

După căderea comunismului, când nu mai exista nici un risc, aceştia au avut revelaţia anti-comunismului. A ajuns să le placă atât de mult încât îl practică, de douăzeci de ani, ca pe o profesie.

În legătură cu aceştia din urmă, expresia "sistem de valori" nu se poate folosi decât antifrastic, la mişto. Aş numi chestia asta sindromul "Nae Ionescu": fascinaţia prostească, incredibilă faţă de putere a unor oameni altminteri remarcabil de deştepţi. Atâta inteligenţă, atâta ştiinţă de carte, doar ca să te poţi gudura pe lângă un politician agramat. Pe de o parte, nu vor să intre in politică aşa cum se cuvine, să participe în alegeri, să-şi asume responsabilităţi. Pe de altă parte, nu vor nici să rămână "simpli intelectuali," să se plaseze într-o ipostază critică, sceptică, ironică şi auto-ironică.

Aceşti intelectuali "de vârf" vor sa fie "king makers," vor să tragă sfori, să facă şi să desfacă guverne. Partea amuzantă este însă că nu reuşesc să facă nimic de genul ăsta, ci sfârşesc în ridicol, prin a fi nimic altceva decât bufoni politici. Rezultatul este un spectacol deplorabil, ce afectează profund ideea de "intelectual român".

---------------------------------------------
Interviu acordat, în exclusivitate, pentru Strada32.com şi Evenimentul Zilei.

Strada32.com este reţeaua globală a românilor din Diaspora. Comunitatea aduce elementele de referinţă în susţinerea românilor expatriaţi pentru a crea contextul în care ei se conectează, au posibilitatea de a schimba experienţe personale şi profesionale şi de a construi un sistem de suport în experienţa globală de emigrant.