Se poate să se întâmple şi aşa ceva, nu zic nu. Spun doar că bucuria din ochii vizionarilor este tâmpă, iar dacă o astfel de nenorocire se va întâmpla, de suferit vom suferi cu toţii. Pentru că, dispariţia presei scrise ar fi, fără îndoială, o nenorocire.

Să fiu clar înţeles: fac parte dintre aceia care, zi de zi, petrec multe ore în şir „pe internet”. Mai mult: nu doar că nu-mi mai pot imagina cum mi-aş putea desfăşura eficient munca în lipsa internetului, dar cred sincer că, fără internet, întreaga mea viaţă s-ar poticni până şi în cele mai mărunte aspecte ale sale. Şi chiar şi mai mult: sunt convins că, din tăvălugul crizei mondiale, industria online va ieşi câştigată şi cu fruntea sus. Da, iubesc online-ul şi respect oamenii din internet, fie că aceştia lucrează în această industrie, fie că sunt simpli utilizatori.

Dar, cu toate acestea, nu reuşesc să mă bucur defel la gândul că zumzetul tipografiilor va amuţi, lăsând în loc doar cadenţa silenţioasă a tastaturilor. Fireşte, într-o economie liberă, soarta presei scrise poate fi privită prin ochii de cioclu îndreptaţi spre durata de viaţă a oricărui produs. Dar este presa scrisă un simplu produs?

„Cred cu adevărat că nicio democraţie nu poate rămâne sănătoasa fără o presă scrisă la fel de sănătoasă. Este în interesul democraţiei ca presa scrisă să fie ajutată, la fel cum fiinţa umană nu ezită să ia un medicament atunci când sănătatea îi este ameninţată”, declara, nu de mult, Tom Fiedler, decan în cadrul Universităţii din Boston.

Cine va susţine presa scrisă în România? Statul? Nicidecum. Organizaţiile neguvernamentale? Nici atât. Singurii care o vor ”susţine” vor fi eternii oligarhi. Iar dacă în Bucureşti măcar vor încerca să pozeze în apărători ai democraţiei, în provincie, adică acolo unde presa scrisă se pregăteşte deja de îngropăciune, nu vor avea vreo ezitare în a o tranforma într-un instrument. Un instrument prin care până şi definţiile din dicţionar se pot schimba.