EXPERIMENT. C.T. Popescu a testat redacţia EVZ, afirmând că intenţionează să renunţe la titulatura de gazetar pentru cea de scriitor

PRESA ŞI CRIZA

„Trusturile sunt folosite de moguli pentru a atinge obiective politice”

I.L.: Îşi folosesc mogulii trusturile de presă pentru a-şi atinge obiectivele de afaceri?
Nu direct. Trusturile de presă sunt folosite de moguli pentru a atinge obiective politice. Şi, prin intermediul politicului, se realizează obiectivul de afaceri. Cum să foloseşti o televiziune ca să-ţi promovezi afacerile? Faci publicitate la Petromservice? Asta e o metodă grosieră. Metoda este cea pe care a enunţat-o domnul Vîntu: îţi plasezi oamenii în structurile de decizie, inclusiv politică, în structurile care pot lua o hotărâre, să dea o ordonanţă, şi cu ajutorul lor - prin promovarea şi controlul lor prin media - poţi să realizezi un obiectiv de afaceri.

I.L.: Există vreo diferenţă între un ziarist care lucrează la un trust ce trăieşte din presă şi unul care lucrează la un trust ce trăieşte din banii făcuţi din alte afaceri?
Da, o diferenţă enormă. Am trăit aceste senzaţii tari, inedite, în 2005, când am întemeiat ziarul „Gândul” cu bani aduşi de acasă de cinci ziarişti. A fost ceva greu de descris, cred că dormeam o oră sau două pe noapte, şi acelea cu coşmaruri. Am dat nişte bani pe care nu ştiam la un moment dat de unde îi voi mai da înapoi. Banii se consumau şi mă luau fiori reci pe şira spinării în fiecare lună când trebuia să dăm salariile. Erau banii pe care-i aveam din vânzarea acţiunilor de la „Adevărul”.

TRECUT. Cristian TUdor Popescu, în Casa Presei Libere,
pe vremea când „Adevărul” era ziarul angajaţilor

I.L.: Aveaţi informaţii că se apropia acest moment?
Da, cum să nu, existau tatonări. Mie mi se făcuseră oferte. Mi s-a propus un preţ pentru acţiunile mele, şi eu nu am acceptat. Şi ce am făcut cu acţiunile? Le-am vândut lui Dinu Patriciu, le-am vândut lui Vîntu? Le-ar fi cumpărat şi unul, şi altul. Nu, le-am vândut fondatorului şi directorului ziarului.

I.L.: S-ar putea ca, la finalul crizei, pe piaţa media să rămână doar ziarele mogulilor?
Da, e posibil. S-a vorbit despre abandonarea tiparului şi trecerea ziarelor pe on-line. Din punct de vedere financiar, din calculele pe care le cunosc eu, nu este o soluţie. Nu cred că ziarele se vor desfiinţa cu totul ca branduri, dar e posibil ca unele să treacă exclusiv în on-line.


M.M.: Ar trebui ca presa să primească ajutor de la stat?
Dacă dă aceşti bani, ar trebui să şi ceară ceva în schimb. Aceşti bani trebuie direcţionaţi exclusiv pentru exercitarea meseriei de jurnalist, nu pentru subvenţionarea abonamentelor, cum se prac tică în Franţa. Ci, de pildă, pentru a încuraja jurnalismul de teren. Dacă aş fi guvern acum, aş cere în schimb ca breasla să se angajeze să respecte codul deontologic produs şi propus de ea însăşi.

DESPRE POPONEŢ, ALINA ŞI SEXY-BRĂILEANCA

“Eu ştiu cum se face un tabloid odios, cu morbid, cu porno”

I.L. Vor rezista crizei tabloidele?
Sunt speciile care pier ultimele. Au şi mijloace mai multe decât ziarele de calitate. Nu poţi face un ziar de calitate bălţat, în cinsprezece mii de culori şi cu nuduri. „Le Monde” din epoca lui de aur nu avea poze. Un ziar de calitate îşi autorestrânge posibilităţile de a ieşi din criză, în timp ce tabloidele nu au nicio limită. Pot face orice: mâine vor pune un sân tăiat alături de o zambilă de 8 Martie, se practică morbidul alături de porno. Nu ştiu câtă competenţă în psihanaliză au ăia acolo la tabloide, dar se practică aceste combinaţii: un coşciug cu Marian Cozma şi, alături, un crac de fată de la pagina 5.


M.M.: Asta citeşte lumea.
Tabloidele vor rezista. Glossy-urile, nu ştiu. Dacă privim lucrurile într-un peisaj de Jurassic Park, tabloidele sunt mai spre velociraptori, în vreme ce revistele glossy sunt mastodonţii, care se mişcă greu. Lumea nu mai are timp să aştepte o săptămână sau o lună ca să vadă ce a făcut cutare. Lucrurile se întâmplă: Poponeţ s-a dus cu Alina, trebuie să-i dai rapid...

M.M.: Am văzut că citiţi despre Sexy-Brăileanca.
Păi, cum să nu citesc aşa ceva?!

I.L.: De ce citiţi?
Pentru că bunica mea mi-a spus: Cristinel, fii atent şi la un prost, fiindcă şi de la un prost poţi să auzi lucruri adevărate. Une ori poţi să auzi lucruri cutremurătoare.

I.L.: Nu cumva asta este o intelectualizare a atracţiei omeneşti pentru sordid şi morbid? Incapacitatea de a rezista tentaţiei de a privi un accident de circulaţie grav.
Nu, nu am nicio atracţie pentru sordid şi morbid. Mecanismul este următorul: în momentul în care vezi pe cineva rănit grav, accidentat, ai un sentiment de „să fie la el acolo”. Poate că eu sunt un ratat, poate că trăiesc de azi pe mâine, dar uite că ăla este mort, se poate şi mai rău. Ăsta este un sentiment reconfortant să vezi oameni foarte bolnavi, morţi şi să spui: eu trăiesc. Ce sunt? Un vierme, dar trăiesc. Există şi o îndoială ontologică majoră: mai grav decât să fii un vierme este să nu fi fost vreodată. Fiorul ăsta ontologic pe care poate să-l simtă chiar şi un tejghetar de bodegă. Cât e cu băutura, cu femeile, metafizica nu se apropie de el. După aceea, încep boala, bătrâneţea, începe să se gândească, începe această spaimă, nu de a nu mai fi, asta-i başca, ci de a nu fi fost. Bă, eu chiar am trăit?

Îmi place să ascult oameni care nu au cultură, care nu sunt rafinaţi, care vorbesc de acolo, din asfaltul minţii lor, şi uneori spun lucruri cutremurătoare. M-am plimbat o jumătate de oră năuc, pe malul la cu lui Herăstrău, după o frază auzită de la un ins care îşi bea berea, se uita în gol, nu era infectat de cultură în niciun fel. Un ghiolban perfect. Şi acest om pronunţă la un moment dat următoarea replică: “Unul când trage să moară, altul scula i se scoală”. Formularea este bătută în diamant. M-a năucit. Dacă ar fi fost să pun în gura unui personaj, ca scriitor, replica asta, m-ar fi trecut sudori de sânge. Ce era omul ăla? Era natura care cuvânta.

I.L.: Vi s-a întâmplat atunci când faceţi ziarul să vă gândiţi la audienţă şi nu la relevanţa unui subiect?
În ultimii ani, da. Dar nu la textele mele. Adică am avut raţionamente de tipul: asta se citeşte mai bine. Dar nu am mers niciodată dincolo de limitele ziarului de calitate. Asta-i o altă problemă. Eu ştiu foarte bine cum se face un tabloid odios, cu ce vreţi voi, cu morbid, cu porno. Dacă mi-aş da drumul să fac aşa ceva, aş face tiraj.

M.M.: V-aţi descurca să conduceţi un tabloid, să-l ţineţi la 200.000 tiraj?
Da. Există şi acolo nişte reguli pe care le văd foarte clar. Există şi acolo o artă a tabloidului. M-aş descurca, dar nu aş face-o niciodată. Ooo, dar ce aş face acolo, nişte variaţii la monotonia de acum. Vai de mine, să nu înspăimântăm cititorii.

AUDIENŢĂ

„Dacă o pui pe Udrea în titlu, poţi să dai o reţetă de savarină, şi tot se citeşte”



M.M.: I-aţi spus lui Mircea Badea să renunţe la violenţa de limbaj. V-a ascultat?
Nu.

M.M.: Credeaţi că o să vă asculte?
Da. Am încercat să-i spun că are capacitatea deloc neglijabilă de a influenţa oamenii şi că trebuie să încerce să fie responsabil. I-am spus: „Dacă ai avea copii şi s-ar uita la televizor şi ar asculta nişte instigări la violenţă de la un alt personaj, cum te-ai simţi ca tată?”.

I.L.: Dv. vă uitaţi la Mircea Badea?
Da, mă mai uit, nu întotdeauna. Mircea Badea este un foarte bun entertainer, un bun showman de televiziune. Este capabil să ţină lumea în faţa televizorului de unul singur şi, cum spune el, cu o măsuţă în faţă, ceea ce nu e puţin lucru.

M.M.: Şi dv. faceţi audienţă.
Aşa făcea şi Gigi Becali. Dacă o pui pe Elena Udrea în titlu, în loc de articol poţi să dai o reţetă de savarină, şi tot se citeşte.

CORECTITUDINEA POLITICĂ

„Vin peste tine negrii, homosexualii, lesbienele”

M.M.: Trebuie să renunţăm la corectitudinea politică şi să le spunem romilor ţigani?
După părerea mea, a fost o făţărnicie acel „romi”. Se ascunde acolo rasismul.

M.M.: Ei vor să-şi spună romi.
Ei nu vor să-şi spună romi decât la nivelul activiştilor. În rest, marea masă a ţiganilor se simt ţigani, şi cu ei discuţi ca atare. Când vorbeşti cu vreun ţigan, îi spui rom? Zice că îţi baţi joc de el.

I.L.: Premierul Ungariei spunea că explozia de rasism din Ungaria este o consecinţă a corectitudinii politice. Corectitudinea politică în sine este un procedeu profund greşit. El nu se referă numai la ţigani, ci la tot felul de categorii minoritare. De ce a fost inventată? Am înţeles asta dintr-un interviu cu Yehudi Menuhin, la Paris, în 1994. În cursul interviului, l-am întrebat ce anume l-ar interesa din România. Mi-a spus: mă preocupă ţiganii. De ce-l preocupau pe un evreu drepturile ţiganilor? Am înţeles după aceea. Pentru că evreii au dorit să pună nişte cercuri concentrice în jurul lor, din alte minorităţi, după ceea ce li s-a întâmplat în al Doilea Război Mondial, astfel încât la ei să se ajungă cât mai greu. Cauzele ţiganilor, homosexualilor au devenit cauzele lor, pentru că ei deveneau mai greu de strivit în cazul unui atac dictatorial. Au rămas cu această cicatrice.

Am întâlnit evrei cărora dacă le spuneam “ai scris un text bun, dar parcă ultima frază nu era tocmai bine aleasă”, respectivul se uita la mine şi spunea: “vrei să mă trimiţi în lagăr”. Iar, în Statele Unite, această corectitudine politică a fost creată cu un scop pervers: de a controla majoritatea albă, anglo-saxonă, protestantă, prin intermediul minorităţii. Să fie presat albul anglo-saxon protestant la fiecare pas că poate fi dat în judecată de un negru, de un homosexual, de o lesbiană, de o chinezoaică, de propriul său fiu şi aşa mai departe. Ca să controlezi majorităţile, dai minorităţilor drepturi în exces şi creezi un stres continuu majorităţii. În comunism, trimiteai poliţia politică. În democraţia liberală, nu poţi să faci asta. Şi atunci vin peste tine negrii, homosexualii, lesbienele şi trăieşti într-o presiune continuă.

I.L.: Ce s-ar întâmpla în absenţa corectitudinii politice? Nu s-ar crea acea atmosferă generală în care uciderea unui rom şi a copilului lui de 5 ani, ca în Ungaria, să pară legitimă?
Nu-i adevărat. Corectitudinea politică înseamnă nişte drepturi în exces acordate minorităţii. Minoritatea este singularizată şi privită ca o adunare de freaks. Corectitudinea politică nu înseamnă că ţiganul şi majoritarul sunt pe acelaşi plan şi trataţi la fel. Înseamnă că ţiganul trebuie tratat cu mai multă îngăduinţă, ceea ce-l transformă într-o persoană izolabilă, singularizată în interiorul societăţii.

I.L.: Fără corectitudinea politică, ar fi putut accede un minoritar într-o funcţie?
Trebuie făcut totul ca un minoritar să se simtă perfect egal majoritarului. Nu mai mult.

TESTUL DE SINCERITATE

„Eu trebuie să am trupuri moarte, cadavre pe hârtie”

M.M.: Bloggerii îi vor scoate din meserie pe ziarişti?
Nu, dar ziariştii vor fi siliţi - cei care vor face asta, nu eu - să se bloggerizeze. Nu scriu pe computer, am senzaţia că nu controlez textul, că nu sunt cuvintele mele. Eu trebuie să am trupuri moarte, cadavre pe hârtie. E ca un câmp de bătălie. Văd cuvintele tăiate, care au trăit o clipă, dar trupul lor mort are sânge. Eu vreau să scriu în continuare cu pixul, pentru a păstra legătura cu textul. Când scriu pe computer, am impresia că încerc să mângâi o femeie cu mănuşa de box. Sentimentul cu care faci să dispară cuvintele îmi dă o senzaţie de disconfort. Cel mai teribil este să scriu cu stiloul, atunci am impresia că se scurge sângele din mine.

M.M.: Am impresia că lumea vrea să citească opinii.
Lumea vrea să citească “e bine, e rău, da, nu”. Nu ce este şi rău, şi bine. Exista în anii ’90 un cititor polemic. Duc o lipsă teribilă de acest cititor. Nu cretineţii şi netandertalii de pe forum. Exista în anii ’90 un cititor care avea răbdare, punea timbru pe plic. Îi plăcea să gândească.

I.L.: Profeţiţi că internetul va depăşi televiziunea?
Nu eu. Televizorul are o mare problemă, slaba interactivitate. Câştigă cine-i oferă consumatorului mai multă interactiviate. El vrea să se implice. Vrea să fie în imagine, vrea să intre în text. Netul este paradisul interactivităţii. Dacă nu îţi place cum scrie boul ăla de Popescu, scrii tu. Mereu întâlnesc replica asta: bravo Nic, de la ora 22.45, ai scris un text excepţional, mult mai bun ca tâmpenia aia de editorial al lui Popescu! Televiziunea va muri din cauza lipsei de interactivitate. Când eram mic citeam o pagină de carte fără poze. Din cuvintele alea, construiam imagini. Acum, copiii sunt supuşi unui bom bar da ment de imagini prefabricate. Imaginea nu ajută imaginaţia.