Petru Vătăman, de 38 ani, a plecat din Oradea în 1993. Destinaţia sa era Italia, la mama sa care era deja stabilită în oraşul Torino.

"Ca orice început şi al meu a fost dificil. Am muncit ca electrician şi zidar. Apoi, am avut norocul să cunosc un asociat al unei firme de asistenţă de servere IBM. Am intrat să muncesc la această firmă, unde m-au ajutat să-mi fac şi documente de şedere. Am muncit o vreme la Torino, după care m-am transferat la Lissone. Am rămas acolo după ce am văzut frumuseţea locului, situat într-un parc natural lângă munţi”.

Pasiunea pentru munte şi în special pentru căţărat o are de la vârsta adolescenţei, timp în care a adunat 20 de ani de performanţă.

“Aş fi tentat să spun că mă caţăr de când mă ştiu, dar am început în mod serios la vărsta de 16 ani, cu primele escalade timide în Munţii Bihorului, mai precis în Vadul Crişului şi Suncuiuş. De la acele momente superbe au trecut mai bine de 20 de ani şi acum am la activ 15 vârfuri de peste 4.000 mentri altitudine, dintre care două peste 5.000 metri: Kilimangiaro, “acoperişul Africi” şi Elbrus, vârful cel mai înalt din Europa, situat în Caucaz. Au fost două expediţii superbe în care am reuşit să urcăm steagul Romaniei pe două dintre “Seven Summit”, cele mai înalte şapte vârfuri, de pe cele şapte continente ale globului”, mai spune românul.

Cu bebeluşul pe munte

Familia, rămâne însă “pasiunea” principală a românului. “Fiecare moment din timpul meu liber îl dedic în întregime familiei şi fetitei mele care are acum cinci luni. Sunt clipele cele mai intense şi mai fericite din viaţa mea şi doresc să le trăiesc din plin. Cred că toate vârfurile pe care am urcat până acum, puse împreună, nu mi-au dat emoţia pe care am trăit-o atunci când s-a născut Michelle. Faptul că şi mama este o căţărătoare, au purtat-o la doar patru luni, în braţele mele, pe primul ei vârf la aproape 1.000 metri. Sper să fie primul dintr-o lungă serie”, a precizat Vătăman.

Partenerul lui Petru este un italian, Marco Antonio Zappa, chirurg, faţă de care românul se simte foarte legat.

“Prietenia ce mă leagă de Marco este ceva cu totul special. L-am cunoscut în cadrul unui curs pe care l-am desfăţurat la centru sportiv unde se ţin cursuri de “free climbing” (cătărare liberă, n.r.). Fiind şi instructor de escaladă la Federaţia Italiană, recunosc faptul că a fost unul dintre elevii cei mai talentaţi pe care i-am avut. Ne-am împrietenit şi am format o echipă.. Am căţărat mii de metri de perete în cei zece ani de când suntem împreuna şi acest sentiment ce există între noi ne-a ajutat să depăşim cele mai grele situaţii în care ne-am aflat. Marco mi-a salvat viata pe Matterhorn si eu la rândul meu l-am salvat, de la o căzătură în care a riscat enorm, ăn ascensiunea pe Antelao (al doilea vârf cel mai înalt din lanţul Dolomitic). Sentimentul ce există între noi este cu mult mai mult decât o prietenie şi dacă ar fi să traversez infernul nu aş dori pe nimeni altul alături de mine, decât pe el”, recunoaşte Petre Vătăman.

Antrenamentele sunt absolut necesare pentru a putea practica acest sport, fiind făcute înainte sau după serviciu şi aproape, obligatoriu, la sfârşit de săptămână. “Răspunsul cel mai dificil este la întrebarea “când mă antrenez?”. În mod normal lucrez toată ziua şi deci singurele momente libere sunt după miezul nopţii sau dimineaţa, înainte de ora şase. Nu este uşor, dar satisfactia pe care o simţi în momentul în care reuşeşti într-o ascensiune nu se poate compara cu nimic. La sfârşitul săptămânii suntem mereu prin munţi, ori pe pereţi, ori în ascensiune şi încercam să ne pregătim întotdeauna, în mod temeinic, pentru expediţiile pe care le desfăşurăm”.                            Foto: Petru Vătăman (centru), 
                                                                                       pe vârful Elbrus (5.642 m)
                                                                                 
De ce tocmai Alpamayo?

“Am făcut această alegere împreună cu Marco, din mai multe motive. Primul şi cel mai important vorbeşte de la sine: în 1966 Alpamayo a fost declarat de către Unesco “cel mai frumos munte din lume”. Cu cei 650 de metri finali, cu înclinatie între 60-80%, va fi pentru noi o sfidare pe care o vom înfrunta cu umilinţă si determinare. Am învăţat pe pielea noastră că în momentul în care eşti pe vârf nu eşti tu cel care a urcat muntele ci, dimpotrivă, este el cel care ţi-a acordat permisiunea să-l urci. Pentru a putea înfrunta în condiţii bune de aclimatizare aceasta escaladă pe gheaţă, vom urca la început pe trei varfuri: Urus (5.495 metri), Ishinca (5.530 metri) şi Tocllaraju (6.032 metri), după care vom încerca atacul pe Alpamayo (5.947 metri altitudine). Dacă vom mai avea energie şi condiţiile meteo ne vor permite vom încerca şi Quitarraju (6.034 metri). Acesta este programul nostru şi speram ca acolo sus cineva să ne dea o mână de ajutor”.

Deşi cheltuielile expediţiilor sunt uriaşe, o parte dintre fondurile obţinute ulterior sunt destinate unei asociaţii care ajută copii bolnavi. “În toate aventurile pe care le organizăm suntem ajutaţi de către firme sau asociaţii. Fără acest ajutor ar deveni foarte dificilă organizarea unei expediţii care are costuri destul de ridicate. Pe lângă biletele de avion, trebuie organizată toata partea logistică, ghizi, purtători, deplasări, mâncare. Nu este deloc uşor, dar până acum am reuşit întotdeauna să strângem sumele necesare, echipamentul şi alimentele pentru a desfaşura în condiţii optime aceste ascensiuni. Toţi cei care ne-au ajutat, sunt alături de noi din primul moment şi până la întoarcerea pe aeroport, dar partea cea mai emoţionantă este atunci când organizăm prezentările expediţiilor în favoarea asociaţiei A.L.I.S.B. (Associazione Lombarda Idrocefalo e Spina Bifida), momente în care donăm sumele strânse de la aceste prezentări.”