|
În ciuda lui Orwell, 1985 se anunţa, totuşi,
un an bun. Un domn la şaizeci de ani, cu
privirea albastră ascunsă în spatele unor
ochelari cu rame mari, lua liftul spre etajul
treisprezece din cea mai faimoasă clădire din
Bruxelles, Berlaymont, clădire care domină
rondul Schuman, pe Rue de la Loi.
Mergea la
noul loc de muncă, sediul Comisiei
Comunităţii Europene. Domnul era Jacques
Lucien Jean Delors, un stângist francez
reformator, un vizionar al „pieţei unice” şi un
motor important în tandreţurile Est-Vest,
mascate tot mai discret de Cortina de Fier.
Primăvara continua istoric. La Kremlin
ajungea Mihail Sergheevici Gorbaciov, un
personaj care avea să prăbuşească
nereformabilul Imperiu Roşu. 1989 se apropia
alert. Rădăcinile sunt astăzi identificabile,
poartă nume concrete, de oameni şi idei.
Abandonarea doctrinei Brejnev a suveranităţii
limitate (factorul de legitimare a brutalei
intervenţii sovietice în Praga anului 1968)
făcea posibile lucruri mici, ca apariţia
magazinelor vieneze cu preţuri reduse,
magazine speciale pentru clientela maghiară
care începea să călătorească tot mai liber şi
mai hotărât spre Occident.
Căderea era de neoprit. Politologii
tranziţiei au spus-o răspicat: comunismul
polonez fusese condamnat de când şi-au dat
mâna o mişcare sindicală naţională şi tezele
religioase care puneau în centru demnitatea
omului, propagate de intelectualii catolici
conduşi, chiar de la Vatican, de cardinalul
Karol Wojtyla (mai cunoscut sub numele
istoric de Papa Ioan Paul al II-lea).
Apoi, într-o zi de noiembrie, germanii au
dărâmat Zidul, şi în altă zi, de decembrie,
românii şi-au împuşcat dictatorul. Au trecut
douăzeci de ani, primii douăzeci de ani
dintr-un viitor care nu seamănă cu cel
imaginat pe baricade. Iluzia libertăţii absolute
câştigate atunci încă se decontează, în rate.
Prea multă nesiguranţă, prea mulţi ignoranţi
atoateştiutori, prea multă prostie agresivă,
prea mulţi farsori dregători, prea mulţi
îmbogăţiţi siniştri şi sfidători, prea multă
corupţie şi prea puţini corupţi.
1989 a avut o fascinaţie limitată. Pericolul
vine de aici: din uitarea care ne-a devorat prea
repede şi din refuzul vehement (al celor care
nu au ce să-şi amintească) de a pune
întrebarea „Cum a fost posibil?”.
Ce am câştigat în aceşti douăzeci de ani,
în afară de dreptul de a pleca, doar cu
buletinul, din România? Enorm şi, desigur,
prea puţin. „Trebuie să ţipăm până la finalul
lumilor”, scria un poet care a scăpat de
Holocaust. O zbatere permanentă împotriva
uitării. Victimele comunismului n-au avut
însă niciodată parte de o memorie decentă.
De ce? Un răspuns îl dă Eric Hobsbawm,
marxistul ajuns, orb ideologic, la 92 de ani.
Istoricul a admis în ultimul său interviu
(excelent comentat de Andrei Pleşu în
„Dilema veche”) că este încă sensibil la
farmecul şi visul universal al Revoluţiei din
Octombrie. Argumentaţia sa e elementară şi
copleşitoare: capitalismul e imoral, demolează
valorile profunde, lăsând omul gol şi fără sens.
Şi ce punem în loc? Comunismul, desigur.
Iluzia acelei lumi drepte, echitabile, a rămas
intactă şi periculoasă, aici, cu noi, în vorbele
savanţilor şi trăirile minerilor. Criza e un bun
pretext. În rest, la Kremlin vântul
schimbărilor nu îndrăzneşte să bată fără
aprobare, iar Berlaymont seamănă cu un
mamut speriat şi impotent.
|
uitarea care nea devorat prea repede
a fost dirijata de comunistii care iau inlocuit pe precedentii,si consimtita de 4milioane si jumatate camarazi ai dictatorului;azi unul dintre ei,condamna comunismul,o alta perdea de fum,fara nici o finalitate;sa traiti bine!
articol reusit
Foarte bun articol, multumim
Ce am castigat in acesti 20 ani?
Am castigat totul.
Am castigat dreptul de a fi oameni.
Ce e mai important e ca am castigat dreptul ca copii nostrii sa nu mai cunoasca umilinta noastra din perioada comunista.
Cu cat uitam mai repede anii rusinii cu atata mai bine.
Cat despre indivizii care mai au nostalgii de stanga, sper ca civilizatia ii va arunca la cosul de gunoi.
cu cat uitam mai repede ...
... cu atat mai mult cresc sansele ca "istoria" sa se repete, dar, nu uitati, mai rafinat, mai crud, mai greu de inlaturat ...
Iluzii,iluzii....
Sigur ca traim in iluzii fiindca altfel viata ar fi de netrait.Ma refer la iluziile vietii obisnuite,nu la cele politice.Si,in definitiv,cu ce sunt mai bune iluziile comuniste de cele capitaliste?! Este acelasi lucru dar cu metode diferite;ba,in ultimul timp,si metodele au inceput sa fie identice...