|
Alege luna si anul
 |
Martie |
 |
|
2010 |
|
|
|
Fiul criticului Tudor Vianu, scriitorul Ion Vianu, denunţă, în ultima sa carte, sistemul diabolic al securităţii şi compromisurile medicilor psihiatri care-şi turnau pacienţii, în perioada comunistă Fost medic psihiatru, Ion Vianu, povesteşte, pentru EVZ, despre faptul că breasla sa era folosită, în timpul comunismului, ca unealtă a Securitaţii: unii doctori îşi turnau propriii pacienţi sau îi drogau cu doze enorme de neuroleptice pe cei internaţi din motive politice. Fiul lui Tudor Vianu a descris în cartea „Exerciţiu de sinceritate”, editată de Polirom, revolta sa, care l-a determinat să semneze apelul lui Paul Goma şi să se exileze la Paris în 1977.
Cum te poate ajuta scrisul, ca exerciţiu de sinceritate, să vindeci anumite traume?
„Frate, o boala învinsă ţi se pare orice carte”, spune Lucian Blaga. În ce mă priveşte, această carte, „Exerciţiu de sinceritate”, a fost mai mult un examen de conştiinţă. Am căutat să arăt cum arăta societatea românescă pe vremea aceea, să adaug o filă la dosarul mărturiilor. La un moment dat, am reuşit să spun „nu” minciunii. Singurul lucru pe care-l revendic este că, în acele împrejurări, am evoluat. Am făcut un pact cu adevărul pe care l-am respectat.
Cât de mult v-a obiectivat acest demers al confesiunii?
Scriind despre acea epocă şi despre mine mi-am amintit de slăbiciunile mele, de cererea de intrare în partidul comunist, de faptul că, înainte de-a refuza net oferta de-a fi informator, am dat „Organelor” câteva semnale ambigue. Toată această zgură trebuia scoasă la iveală. Cred că mă simt mai bine.
„Urmăriţi erau şi urmăritorii”
Denunţaţi, în carte, folosirea psihiatriei ca armă politică în timpul comunismului. Care a fost cel mai teribil exemplu în acest sens?
Cel mai teribil caz observat de mine personal a fost cazul acelui avocat, H. I. care a fost încadrat ca dement pentru că susţinea că „în România nu se respectă drepturile omului”. Dar eu nu am fost un observator privilegiat. Lucram într-un spital universitar. Lucrurile cele mai grave se petreceau în locuri mai dosnice, la Dr. Petru Groza, la Poiana Mare, etc. De asta am aflat mai târziu, prin dosare ajunse la Amnesty International şi la alte organizaţii. Şi din mărturisirile cutremurătoare ale unor psihiatri ca dr. C. Stancu, azi decedat, care a povestit cum droga cu doze enorme de neuroleptice pe cei internaţi din motive politice, la Cula. Trebuie spus că drumul către arhive este blocat azi. Din toate crimele comunismului, aceasta nu este cea mai monstruoasă dar este cea mai ruşinoasă. Din asta vine dificultatea de-a ajunge la arhive.
Ce însemna să fii „sclav privilegiat” în acea perioadă?
Un „sclav privilegiat” era burghezul comunist tipic, care trăia ceva mai bine, aproape binişor, dar era silit a renunţa la libertate pentru un pic de unt pe pâine (deşi, în general nu se găsea unt). Eu am făcut parte din această categorie, căci nu trebuia neapărat să fii membru de partid ca să fii sclav privilegiat. În imprejurarile povestite în carte am reuşit să scap din această condiţie.
Cât de „bolnavi” erau cenzorii la rândul lor?
Am trăit în sistemul suspiciunii generalizate care făcea din noi, paradoxal, nişte paranoici care aveau dreptate să se simtă urmăriţi. Dar urmăriţi erau şi urmăritorii. Un fel de horă diabolică care a lăsat semne adânci asupra naţiunii.
Există vreo personalitate pe care o apreciaţi cu adevărat şi care v-a decepţionat în acea perioadă? Care a fost „măsura” cea mai grea a compromisului?
Acel ilustru neurolog, cunoscut sub numele de cod „Laurenţiu”, care a turnat pe propriul lui pacient, după ce tot el îl trăsese de limbă, este cea mai mare dezamăgire a întregii mele cariere de doctor.
60 de ani de prietenie cu Matei Călinescu
Cum l-aţi portretiza pe Matei Călinescu? Când l-aţi văzut ultima dată?
Matei Călinescu a fost cel mai bun pieten al meu. Am apucat să serbăm, cu câteva luni înaintea morţii lui, şaizeci de ani de prietenie. Deşi am fost atât de apropiaţi, nu cred că sunt lipsit de obiectivitate spunând că era un intelectual de o supremă calitate, un om al cărţii cum puţini s-au pomenit, un suflet duios. Moral şi psihologic, nu a încetat să se perfecţioneze, aşa cum vinurile bune se învechesc ameliorându-şi calităţile. A suferit şi a murit cu un curaj şi o nobleţe de care aş vrea să fiu capabil când îmi va sosi ceasul.
Aţi păstrat legătura cu Paul Goma?
Goma nu este renegat de intelectuali, el îi reneagă, în numele unor criterii morale absolute pe care cred că nu le putem aplica altora decât nouă înşine. Dar, la judecata Istoriei, şi oricâte cusururi ar avea, el rămâne cel care a spus „nu” în 1977. Ce mai ştiu este că nu mă împac cu ideile lui politice actuale.
Breasla vă consideră tot un „outsider” pentru ca aţi denunţat compromisurile ei?
M-am retras din medicină când am ajuns la şaptezeci de ani (acum am şaptezeci şi cinci). Mă consacru scrisului, care este un alt mod de-a pune în valoare experienţa vieţii mele. În ce priveşte „breasla”, constat că se schimbă multe, dar multe rămân pe loc. Însă reforma sistemului medical nu este numai de resortul doctorilor. Trebuie să existe o voinţă socială, care lipseşte, deocamdată.
Suntem pregătiţi pentru „examenul de conştiinţă” pe care-l propuneţi?
România nu seamănă cu cea pe care am fi dorit-o când schimbarea era un vis, o utopie. Situaţia de azi se va schimba atunci când va exista o luare de conştiinţă generală, când românii vor accepta să se vadă „ei pe ei”, în deplină lumină şi cu o deplină luciditate, nu numai căutând vinovaţii în sferele înalte (care există). Dacă nu vom reuşi acest examen de conştiinţă colectiv ne vom duce pe copcă. Deşi acum trăiesc între două ţări, între două lumi, Elveţia şi România, nu mi-am pierdut speranţa.
 Exclusiv evz.ro: Fragmente din volumul „Exerciţiu de sinceritate”
„Era Ceauşescu bolnav mintal?”
„Îmi aduc aminte că am stat de vorbă cu L., care îmi era .un fel de prieten., cum se exprimase. Consideram că are o experienţă în materie de Occident.
Cu el am stabilit ce greu va fi - de fapt, imposibil - să refac o poziţie universitară acolo sau cel puţin să pot avea o anumită notorietate ştiinţifică. Îţi trebuie, vorbeam cu L., cel puţin zece ani ca să devii cunoscut acolo. Dar eu trecusem de patruzeci.
Iar societatea nu se mai interesează de cincuagenari.
Pierdusem, de fapt, cursa cu timpul. Nu era mai bine să mă resemnez ? Eu personal nu trăiam prea rău aici. Chiar nefiind în partid, făceam parte din establishment. Reuşisem chiar să descurajez sirenele Securităţii. În ceea ce-l priveşte pe L., confidentul meu de moment, el nu mă încuraja să plec; dimpotrivă, socotea că nu sunt destul de tare pentru a da lupta. Poate nu voia să fie acuzat că face discipoli întru disidenţă.
Ceva se schimbase în mine
Un lucru mi se părea totuşi clar: plecat sau nu, nu mai puteam duce acea existenţă - de moluscă- (expresie consacrată în societatea noastră). Ceva se schimbase în mine. Poate că în acest sens a jucat un 90 rol şi semnarea acordurilor de la Helsinki (1 august 1975), în care se făcea o referire explicită la respectarea drepturilor omului. Trebuia protestat, chiar dacă nu eram încă decis pentru o acţiune energică.
Cred că în jurul meu plutea un aer de plecare, de disidenţă sau mai ştiu eu de ce. Am povestit despre acel coleg ; m-a întâlnit odată pe aleile spitalului.
Mi-a spus, uitându-se într-un anumit fel la mine: „Ai un aer de călător, Ioane, nu mai eşti aici”.
Era şi simţământul meu; negativul exilului, într-un fel. Aşa cum, mai târziu, fiind acolo, eram de fapt aici, tot aşa cum cu un an înaintea plecării eram deja plecat cu o parte importantă şi semnificativ vizibilă a mea. În această stare m-am pomenit într-o zi chemat la telefon de F.S., fosta soţie a lui M.S., oameni pe care-i frecventasem în familie mai ales pe la începutul anilor ´60. Voia să trec pe la ea şi m-am dus într-o după-amiază. Acolo era şi prietenul ei P.C., un vechi comunist care stătuse în închisoare cu Gheorghiu-Dej şi compania, iar acum era dezamăgit. Ca şi alţi vechi comunişti, P.C. era în
primul rând un anticeauşist. Acum, el împreună cu F.S. voiau să-mi pună o întrebare precisă : era Ceauşescu bolnav mintal ? Da sau nu ? Am înţeles că mă sondau. Era posibilă o rezistenţă centrată pe declararea lui Ceauşescu incapabil să conducă fiindcă e nebun ? Mie o asemenea idee mi se părea inacceptabilă. Mai întâi, ca psihiatru, găseam că nu existau elemente pentru a pune un asemenea diagnostic.
Al doilea, nu ar fi fost o asemenea iniţiativă chiar contrariul căii pe care mă angajasem, deocamdată timid, lupta contra psihiatriei politice? Am refuzat aşadar proiectul utopic, lăsându-i poate dezamăgiţi pe cei doi.
Dar ideea, sub forma unei fantasme, circula. Se povestea, tot cam pe vremea aceea, că ministrul Sănătăţii, Theodor Burghele, convocase un fel de Consiliu Sanitar Suprem ad-hoc şi declarase: „Tovarăşi, avem o gravă problemă: tovarăşul Ceauşescu a înnebunit !” Evident, nu era umbră de adevăr în această istorie, dar zvonurile sunt şi ele expresii ale unor fantasme colective, ale unor dorinţe oprite.
Cei care încearcă să simplifice lucrurile, spunând că anii 70 au fost exclusiv ani de regresiune socială, greşesc. Evident, era perioada „Cântării României”, a însăilărilor patriotardo-imbecile. Dar evenimente ca Helsinki încurajau şi anumite idei de rezistenţă.
Lumea nu mai era dispusă să alunece complet sub un jug de tip stalinist. Atmosfera mondială nu mai mergea în acest sens.
Un exemplu: îmi aduc aminte de şedinţa de la Cabinetul de Partid al municipiului Bucureşti (această scenă i-am povestit-o şi lui Gh. Brătescu, care a reprodus- o în a sa Istorie a psihanalizei în România).
M-am pomenit într-o zi cu un telefon de la sus-amintita instituţie. Mă invitau să particip la o dezbatere despre Freud ! Cabinetele de partid erau de fapt nişte cimitire ale elefanţilor. Veneau acolo mai ales pensionari de partid, să-şi petreacă câteva ore ideologico-culturale la căldurică. Probabil că un asemenea subiect era o excepţie sau poate că şedinţa a evoluat altfel decât se aşteptau organizatorii : ne-am întâlnit la Cabinet (care funcţiona în clădirea mare a tribunalului, pe Splai) doctorul Victor Săhleanu, un publicist marxist tânăr pe nume Stoica (şi mai cum ?) şi cu mine. În sală, oameni vârstnici, cam 20-30 la număr. Săhleanu, un poligraf şi un popularizator, cu un rol absolut pozitiv în epocă, fusese în fruntea marilor campanii antidogmatice. Ca student în ultimii ani (sau poate eram deja preparator), asistasem, la Casa Universitarilor, la o dezbatere în care, alături de profesorul Repciuc, Săhleanu apărase noua genetică (dublul helix) împotriva unui obscur biolog miciurinist. Mai aproape de întâlnirea noastră, republicase, modificând-o, cartea lui Popescu-Sibiu despre psihanaliză sub titlul „Introducere critică în psihanaliză” (1972), pe care mă grăbisem s-o recenzez la Radio. A luat deci cuvântul Săhleanu, l-am luat eu, amândoi apărând punctul de vedere psihanalitic, în special freudian. Publicul asculta atent. Apoi a vorbit Stoica. Pentru el, psihanaliza era reacţionară, idealistă, burgheză etc. Freud era mai ales un toxicoman care ajutase la răspândirea cocainomaniei. Au început să ia cuvântul diferiţi oameni din public. De pildă, o femeie mai în vârstă, care şi-a amintit că la ei, în cercul Marxist din Botoşani, prin anii .20, Freud era considerat un autor progresist. Aşa că se miră că tovarăşul Stoica spune astfel de vorbe. Stoica a încercat să răspundă dur, dar nu i-a mers. Un ins încă şi mai vârstnic l-a întrerupt, spunându-i că au trecut vremurile lui Stalin, acum nu mai erau dispuşi să se lase terorizaţi. Era aproape o mică revoltă ! Lucrurile s-au isprăvit printr-o victorie din partea reformatorilor, numitul Stoica era semifurios-semiîncurcat, iar directorul cabinetului numai lapte şi miere cu mine şi cu Săhleanu.
Psihiatria politică
În această ambianţă am decis să scriu un articol pe care l-am intitulat „Psihiatrie, antipsihiatrie şi hiperpsihiatrie”. Discutam despre puterile pe care le avea psihiatria în societate, despre criticarea acestui rol de către antipsihiatri. La urmă vorbeam despre utilizarea psihiatriei în alte scopuri decât cele pur medicale. O aluzie la psihiatria politică. Articolul a apărut în „Viaţa românească” din noiembrie 1976, dar eu îl scrisesem la începutul acelui an. Nu a făcut obiectul unei cenzuri. Convingerea mea e că nimeni nu a înţeles despre ce vorbeam, care era miza reală a textului. Pe de altă parte, „Viaţa românească” avea un tiraj minuscul, iar regula de aur era că, cu cât o publicaţie avea un tiraj mai mic, cu atât cenzura era mai puţin exigentă. Era o regulă bună, nimeni nu ar fi observat scrierea mea dacă nu m-aş fi ocupat eu de difuzarea ei.
Apariţia se petrecea cam la şase luni după ce depusesem cererea la Consulatul Franţei. Parcă uitasem că cerusem să plecăm din ţară. Viaţa mergea înainte cu putere. Eram obişnuiţi cu refuzurile. Ideea plecării părea neverosimilă. Totuşi, acest articol, aşa neobservat cum fusese, aşa de aluziv în formularea lui, era un pas înainte, cel puţin pentru mine.
M-am decis către sfârşitul anului să trimit acest articol la Paris, Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca. Curierul ideal era L., care l-a băgat în papuci, nu ştiu exact cum proceda. Fapt e că Ieruncii, ca şi M.F., l-au citit. L. s-a întors pe la începutul lui ianuarie. A venit la noi într-o seară. Da, dăduse articolul. „Şi ce spuseseră cei de-acolo ?” „Au zis că să te bagi şi tu la Goma.” (…) Goma ca soluţie ? Nici pentru mine, nici pentru Ioana aventura nu părea posibilă încă. Totuşi, am notat posibilitatea. În mijlocul furtunii, mai aşteptam. Ezitam”. (Copyright Polirom)
CREDINŢĂ
Garanţia morală a severităţii
Volumul autobiografic al lui Ion Vianu propune o incursiune în anii dinaintea exilului său, de la cererea de intrare în partid (la care, în contextul evenimentelor ulterioare, nu mai primeşte nici un răspuns) la semnarea apelului Goma şi, în cele din urmă, plecarea la Paris în 1977. Textul a fost scris la sfârşitul anului 2006, înainte ca autorul să intre în posesia dosarului de la Securitate. Câteva documente au fost totuşi incluse în addenda: două note informative şi procesul-verbal al şedinţei de excludere din postul pe care Ion Vianu îl avea la Institutul de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, proces-verbal care completează amintirile autorului şi redă atmosfera acelor vremuri.
„Dacă te încumeţi să-i judeci pe contemporanii tăi, e necesar să faci simultan exerciţiul de-a te judeca pe tine. Şi dacă vei avea curajul să fii aspru cu propria ta persoană, abia atunci să ai cutezanţa să aplici aceeaşi măsură şi altora. Fii cel puţin aşa de aspru cu tine cât eşti cu ceilalţi. În ceea ce mă priveşte, cred că e mai bine să fii un dram mai sever cu tine. Garanţia morală se întăreşte”, mărturiseşte Ion Vianu.
DISIDENT
Colaborator la Europa Liberă
Ion Vianu (născut în 1934, Bucureşti) începe studii de filologie clasică, apoi urmează medicina. În 1977 emigrează. Publică în străinătate articole şi studii privind istoria şi filosofia psihiatriei şi se distinge ca unul dintre colaboratorii constanţi ai postului de radio Europa Liberă. Volume publicate: "Introducere în psihoterapie" (1975), "Stil şi persoană" (1975; premiul Uniunii Scriitorilor), "Amintiri în dialog. Memorii" (în colaborare cu Matei Călinescu, 1994; ediţia a II a, revăzută şi adăugită, Editura Polirom, 1997; ediţia a III a, Editura Polirom, 2005), "Paramnezii" (2005), "Blestem şi Binecuvântare"(2007), "Investigaţii mateine" (2008), "Necredinciosul" (2008). Iniţiază un ciclu de romane, "Arhiva trădării şi a mâniei", din care a publicat la Editura Polirom "Caietele lui Ozias" (2004) şi "Vasiliu, foi volante" (2006).
|
|
|
|
|
|
|
Articole din aceeasi categorie:
|
|
|
|
 |
Utile |
|
|
Bucuresti |
 |
Iasi |
|
Constanta |
|
Timisoara |
|
Cluj |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
BET |
|
BET-C |
|
BET-FI |
|
RAQC |
|
RTL |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Statul securist
Stie el, Paul Goma de ce nu se intoarce in Romania:
atata timp cat securistii lui Iliescu controleaza, sunt bine-merci si omniprezenti si dupa 20 de ani in toate sectoarele si institutiile si mai ales Academia
Romana e intesata de scriitori colaborationisti care
jubileaza de bucurie ca s-au ajuns ca au turnat si au
pupat funduri de securisti din "devotament patriotic"
Radu Beligan, Vadim Tudor,Paunescu etc. sunt cele mai reprezentative exemple de "oameni de cultura"
comunista.
ce ne facem??
"Daca te incumeti sa-i judeci pe contemporanii tai, e necesar sa faci simultan exercitiul de-a te judeca pe tine....Fii cel putin asa de aspru cu tine cat esti cu ceilalti."
Cati dintre noi putem ca facem asa?
Si ca sa fiu utopist - cum ii facem pe politicieni sa gandeasca asa? De unde ne luam niste politicieni saraci si corecti?? Sau putem sa ii obligam pe ai nostrii??
Romania comunista, Romania nevrotica
tara in care oamenii cu afectiuni de resortul psihiatriei infundau puscariile (pentru a nu deteriora "tabloul de familie" pictat de comunisti) si in care cei (extrem de putini) care exprimau intr-un fel sau altul opozitie fata de politic si protest fata de incalcarea flagranta a tuturor drepturilor fundamentale, erau internati in clinici de psihiatrie. Romania aberanta, tara care si-a mutilat afectiv cetatenii, care a reusit sa-i transforme in zombies incapabili de relationare in cotidian, incapabili sa-si dea seama ce li se intampla, sa opuna vreun fel de rezistenta. cum sa respecti o asemenea tara, cum sa o iubesti, cum sa o numesti Patrie? Dle. Vianu, rarele momente de regret ca nu mai sunt acolo, in Patria care mi-a mutilat viata, sunt regretele de a nu putea citi multe dintre admirabilele carti publicate dupa 1989. as da orice sa va pot citi; ce subiect generos si, iata, ce putin interes ii este acordat si acum, la atatia ani dupa ce usile "salonului" au fost lasate deschise.
ilustru neurolog, nume de cod: "Laurentiu"
Constantin Balaceanu-Stolnici
se va fi rasucind Iuliu Maniu in mormant
Dan Amedeo Lazarescu, Alexandru Paleologu (singurul care a recunoscut, imediat dupa 1989, si si-a facut mea culpa), Mircea Ionescu Quintus, Balaceanu-Stolnici... mari Liberali, mari caractere, turnatori la Securitate.
PURIFICARE
Doar prin sangele unei revolutii adevarate in care sa fie executati toti capii securitatii se poate revenii la un drum firesc in aceasta tara. Asa cum au venit si au cotropit, prin sange, aceasta tara, calare pe tancurile bolsevice, tot asa trebuie sa fie izgoniti, sa plateasca cu sangele lor, crimele si jaful comise. ILIESCU=BASESCU=PATRICIU=VADIM=UDMR=SECURISTI CRIMINALI CARE TREBUIE EXECUTATI RAPID
daca nu era Basescu
... care sa raneasca in grajdul putrid al celor un milion de dosare ale Securitatii, nu s-ar mai fi aflat nimic, niciodata.
lasatzio mai moale cu basescu,fitzi va rog mai circumspect
REVOLUTIE~schimbare brusca in mediul social,economic,moral al unei societati,Sa traiti bine!