|
Optzeci şi patru de mii de oameni aplaudă în picioare. Iluzia binelui se înfiripă într-un ocean de ochi strălucitori.
Pe gazon înaintează un bărbat
blond, pieptănat cu grijă, care ţine de mână două
fetiţe zâmbitoare. Are câte o ghiulea de emoţie
prinsă de fiecare picior. Se îndreaptă spre locul
din centru unde aşteaptă, ca nişte popice ale gloriei,
trofeele pe care şi-a lipit buzele în zece ani şi
371 de meciuri. Lumea înteţeşte aplauzele când
pe ecranul uneia dintre tribune apar faze de joc
cu omul de pe gazon.
Camera TV n-are milă şi
culege sadică începutul unei lacrimi. Blondul nu
se poate şterge la ochi, nu se poate ascunde de
indiscreţia pisăloagă a televiziunii. Şi poate nici
nu vrea. În fond, e momentul lui. Momentul
când publicul ridică pancarte pe care scrie „Inolvidable”.
Momentul când preşedintele îi prinde la
rever insigna cu aur şi dia mante a clubului. Momentul
când lumea nu se mai uită la altcineva.
Consumată în zece minute, festivitatea de
despărţire a lui Michel Salgado de madrileni lasă
loc meciului de prezentare a lui Real. Vitrina
străluceşte din nou, acum ca sfidare a crizei:
Kakà, Cristiano Ronaldo, Benzema, Xavi Alonso,
Albiol. Partenerul, FC Rosen borg, e un musafir
cuminte, care nu deranjează şi nu compromite
protocolul. Real învinge cu 4-0, ceea ce nu
contează absolut deloc. Rămân în continuare cu
gândul la felul cum a început seara. Optzeci şi
patru de mii de oameni - cam cât adună o echipă
românească de mijloc într-un tur de campionat
- înfloresc sub vocea lui Placido Domingo.
Stadionul, locul prin care alţii (îi ştiţi bine) înţeleg
devălmăşie vocală, defulare şi curajul laş pe
care ţi-l insuflă apartenenţa la gloată, se lasă în
stăpânirea unui singur glas. Înainte de pasele lui
Raul cu Diarra, înainte de exerciţiile de detentă
ale lui Granero şi Garay, asistenţa gustă „Nessun
dorma” şi îşi suspendă condiţia microbistică.
Suntem şi la meci, dar şi la operă. Fotbal şi
Puccini? Bineînţeles. Pe stadionul Santiago Bernabeu
nu e nimic anormal într-o asemenea asociere.
Mihai Mironică, unul dintre comentatori,
are un tremur în glas, deşi nu e fanul Realului.
Tace sănătos câteva clipe, ştiind şi el că asistă la
o formă de înnobilare emoţionantă. Şi mai ştie
un lucru: că aşa ceva în România ţine strict de
literatura SF.
Domingo încheie „Nessun dorma” şi trece
la „Hala Madrid!”, imnul Realului. Publicul îl
ajută fără patimă latină, ci doar cu mulţumirea
celui care participă la un moment binecuvântat.
Imnul respiră grandoare şi tristeţe, ca un film
despre crepusculul unui imperiu. Un stadion
întreg cântă, iar iluzia binelui capătă corporalitate.
Camerele TV mătură câteva rânduri la întâmplare:
copii de şcoală, cupluri de vârsta a doua
sau a treia, femei singure, perechi romantice,
mustăcioşi impozanţi, oameni de toate vârstele
şi ocupaţiile. Au un lucru în comun, dincolo de
iubirea pentru Real. Iar acel lucru e lumina care
le joacă pe chipuri şi care poartă în undele ei
mesajul unei speranţe fragile.
Încă avem spre ce
să tindem, încă n-au dispărut reperele. Fotbalul
e un joc simplu, popular şi lesne de povestit.
Ceva mai greu e să-l înconjurăm cum se cuvine
şi să nu intrăm cu bocancii peste răsaduri. Scorul
rămâne în arhive, fazele sunt povestite de
cronicari, golul ajunge pe generic. Toate acestea
sunt amănunte bune pentru palmares şi statistică.
Placido Domingo şi publicul de pe stadionul
Santiago Bernabeu au arătat ceva mai important:
că există minuni cu rază scurtă de
acţiune (100 de metri şi 90 de minute) pe care le
poţi înfăptui şi singur.
|
Astept ....
.... momentul cand se va putea scrie un astfel de articol despre fotbalul romanesc. Cred ca nici dumneavoastra, domnule Paraschivescu, nici eu si nici multi altii nu vom apuca sa-l citim. As dori insa sa fie gravat pe crucile mormintelor tuturor nesimtitilor care isi bat joc acum de acest sport.
Oda bucuriei
...mele de a citi astfel de materiale. Felicitari, draga domnule Paraschivescu, felicitari! Desi...da, desi stiu ca cei care ar trebui sa va citeasca n-o vor face, multi dintre ei nestiind sau uitand sa citeasca, pricepandu-se doar la ruperea gardurilor, manuirea fumigenelor, a sisului si a drugului de fier. Un cantec al lui Domingo i-ar mira, mai intai ("ce vrea asta?"), apoi i-ar enerva facandu-i sa-l fluiere si sa huiduiemult, mult. "Parturiunt montes, nascitur ridicullus mus."
Bre,nea Paraschive,
nu-ti mai trimite singur "mesaje de felicitare". Si,pentru numele lui Dumnezeu,nu mai compara tarile civilizate cu Rromanik..
ole ole
mi-a placut foarte mult articolul , hala madrid
Si Becali ce a spus?!
Cum, n-au intrat "ultrasii", sau lampasii pe teren, nici cu pietre n-au aruncat? Arbitrul n-a acordat nimic, nici macar in minutul 95! Atunci o sa-i spurce Becali la GSPTV sau miine in toata presa. Cum care Becali, toti!
vise....
in rromanica, nici peste 20 de ani nu se va petrece asa ceva, nici macar imnul rromanicii, inaintea unui meci al reprezentativei, d-apoi pentru un club. clar. suntem un popor manelizato-tiganizat.
nu cred ca mitonica
are vreun tremur in glas - n-are cum ...