„Mă pregătesc pentru dernieră”

Aveţi un poet sau un scriitor fetiş?
Mă bucur că pot să stau în umbra lui Arghezi. După dânsul mă iau, îmi place „tempoul” lui Arghezi, l-am şi cunoscut, am fost coleg cu Mitzura. Din Arghezi mă trag. Am mai avut o întâlnire memorabilă cu Camil Petrescu.

V-aţi apucat să scrieţi poezie şi proză. Unul dintre volumele publicate este „Fluture în lesă de aur”.
Sunt bucuros că o editură din Iaşi s-a oferit să adune cele şapte volume ale mele, publicate până acum, să facă o selecţie din ele pentru o colecţie. Mai am material pentru o plachetă, „derniera” mea. Înainte, la premieră, se vindeau bilete de cinci ori mai scumpe pentru „dernieră”, pentru ultimul spectacol. Aceeaşi oameni de la premieră veneau să vadă derniera, unde puteai să faci o găselniţă, puteai să faci toate farsele posibile.  

„Nu vorbesc despre morţii dragi la timpul trecut”

Au plecat, dintre noi, atâţia colegi de-ai dv., actori mari. Le simţiţi lipsa?
Mă înfiorez, când mă uit la vreun film şi văd că personaje din secvenţe întregi nu mai sunt acum printre noi. Mă uitam la filmul „Puterea şi adevărul”, din 1972, regizat de Manole Marcus.  Toţi au murit, şi regizorul, şi operatorul, ca să nu mai vorbesc de toţi ceilalţi, de actori, de Amza Pellea, de Lazăr Vrabie.

M-a sunat, într-o zi, Ion Besoiu şi mi-a spus: „Tu-ţi dai seama că numai noi am rămas, dintre toţi cei care tropăie pe acolo?”.  Toţi aceşti camarazi dragi se uită de sus, la noi, şi ne întreabă: „Hai, dom'ne, ce faceţi?”...Să ne ducem oare acolo, la ei, în vizită? O să facem acolo o trupă serioasă, o să facem nişte spectacole senzaţionale.

Eu nu vorbesc despre morţii dragi la timpul trecut. Câtă vreme un om trăieşte în amintirea celorlaţi, el  mai trăieşte.

Nu vă e teamă de această trecere?
Cel mai sigur lucru al vieţii este moartea. Este cât se poate de limpede. Dacă muntele ajunge fund de mare, într-o zi, e adevărat că la o distanţă mai mare decât a mea, ca om, atunci ce să mai zic? Totul este devenire şi moartea este un fapt progresist al vieţii, numai prin moarte se reînnoieşte totul, şi natura, şi frunza, şi pământul. Se cunoaşte toată această teorie a tranformării, suntem aşadar parte solidară în această devenire întru moarte.

Biruinţa lui Farfuridi

Ultimul dv. rol este Socrate, în „Comedia norilor”, după Aristofan, montat de Dan Tudor la Teatrul Naţional.
E un proiect mai vast al Naţionalului. Joc şi în  „Sânziana şi Pepelea”,  şi în „Molto Grande Impressione”. Acum începe stagiunea şi îmi voi lăsa barbă să semăn cu Papură Împărat. Regizorul Dan Tudor, care a făcut toate aceste spectacole, este foarte talentat, la umbra lui îmi răcoresc sufletul din când.

Cum vă găsiţi personajul?
Trebuie să vii la teatru, cu o oră mai devreme, cel puţin, înainte de spectacol.

Eu, Albulescu, am problemele mele tot mai multe şi mai grele pe măsură ce îmbătrânesc. Trebuie să vii aşadar mai devreme la teatru ca să te goleşti de tine însuţi, ca să poţi intra în pielea personajului. Într-o sticlă de un litru încape numai un litru, într-o teacă nu încape decât o singură sabie. Eu trebuie să mă golesc de mine însumi ca să pot să-mi asum problematica lui, a personajului. Încet, încet, mă uit pe mine şi uit de toate problemele care vin cu nemiluita peste capul unui om. De foarte multe ori, reuşesc să mă golesc de toate aceste probleme. Când nu reuşesc, mă simt foarte rău, eu cu mine însumi. Publicul nu simte întotdeauna, dar eu mă simt rău pentru că „n-am fost”, ci m-am prefăcut. Apoi urmează o altă problemă: după ce am fost personajul, cum mă aduc eu înapoi, la mine?

„Fii şi nu fă, adică nu te preface”

Cum reuşiţi, după un rol, să vă întorceţi la dv., la omul Albulescu?
Eu am avut o şansă, întotdeauna am locuit în perimetrul casei mele. M-am întors acasă pe jos, de la teatru. Descărcare de emoţie, de nervi, se produce şi mă ajută foarte mult.
La Comedia franceză vin cabinierele cu o sticlă de şampanie după spectacol. Bei un pahar de şampanie, poţi să îl bei şi pe al doilea, mai vin spectatori la cabina ta cu care vorbeşti despre spectacol.  Asta te ajută să-ţi continui starea, să nu revii prea brusc cu picioarele pe pământ. Criminalul este tratat la locul crimei. La noi, e mai greu. Nu s-ar putea să fiu azi unul, mâine altul, poimâine altul, dacă nu mă descarc, nu golesc sticla de fiecare dată. În fiecare seară, sticla se umple cu altă licoare, licoarea fiind sufletul personajului meu.

A fost vreun rol pe care aţi crezut că nu-l veţi putea face?
Alexandru Tocilescu m-a chemat să joc Farfuridi, în 2000, la Naţional. Am crezut că va fi imposibil.  Ştii care e miracolul în teatru? Noi vedem, cu ochii noştri, că în perete e un zid, şi vine cineva şi-ţi arată că, de fapt, acolo, e o fereastră. Una dintre biruinţele mele actoriceşti este acest Farfuridi, pe care mi l-a arătat Alexandru Tocilescu.

La mine, în clasă, la Teatru, pe perete este scris acest dicton: „Fii şi nu fă!”. Adică nu te preface, caută să-ţi asumi stările.  Dem Rădulescu, Bibanul, spunea: „Eu nu pot să învăţ privighetoarea să cânte”. E greşit numele „Arta actorului”, dat cursurilor ce se fac la şcoala de teatru. Eu pot să-l învăţ pe actor lucruri care ţin de meserie, dar mai departe arta actorului e mai mult decât atât, trebuie să ai şi de la Dumnezeu ce-ţi trebuie. Arta adevărată se întâmplă arar, ţine de talentul de la Dumnezeu.

„Cenzorii nu erau deloc idioţi, erau foarte deştepţi”

Aţi jucat aproape în toate filmele regizorilor  Manole Marcus şi ale lui Mircea Veroiu.
Doar într-un film şi jumătate nu am jucat la Veroiu. Hai să fiu fudul pentru o clipă şi să zic: „Au avut nevoie de mine”.  Unul dintre marii scenarişti europeni este Titus Popovici, a făcut  lucruri extraordinare. Am revăzut de curând, cum vă spuneam,  „Puterea şi adevărul”. Am urmărit trama şi m-am minunat de abilitatea, de măiestria lui Popovici. Cine crede că cenzorii erau nişte idioţi, se înşeală amarnic. Cenzorii nu erau deloc idioţi, erau foarte deştepţi.  Dacă nu voiau ei, cenzorii, să treci, nu treceai. „Cel mai iubit dintre pământeni” se spune că a trecut pentru că cenzorii au spus că era vorba de tovarăşul. Să le dea Dumnezeu sănătate celor care au închis ochii şi ne-au ajutat ca filmele să treacă de cenzura la primul nivel.

Vă tentează să jucaţi în serialele de-acum?
Am avut două zile de filmare, în „Fetele marinarului”. A fost un serial foarte bun, cu „story”, povestit frumos. Manuela Hărăbor, fosta mea studentă, a fost impecabilă. Am fost foarte mândru de ea. Nu accept roluri slabe, nu mă interesează.

Ce culoare politică v-a prins?
Sunt un om de stânga, recunosc, sunt câţiva din civilizaţia franceză pentru care am o stimă aparte. Am fost tăiat din nişte distribuţii, pentru că nu am făcut parte din cutare sau cutare partid.  Nu am acceptat funcţii politice, am fost doar secretar de stat o vreme în Ministerul Culturii. Nu am stat prea mult, nu se putea face nimic. Nu le convenea nici celor de sus, nici celor de jos. M-am retras, nu m-a mai interesat politica.

„Râd de mine sau mă plâng pe mine”

Aveţi casa plină de portrete, tablouri, schiţe, fotografii. Cine v-a făcut portretele atât de expresive?
Daniela Codarcea era o scenografă foarte talentată, care înainte de a pleca în America, m-a portretizat.

De câtă vreme locuiţi aici?
Stau aici, în zona Romană, de 40 de ani. Am stat într-un apartament pe acelaşi etaj al blocului, m-am mutat mai încolo, şi, de 20 de ani, locuiesc aici. Înainte am venit din Calea Griviţei, de unde am venit din altă casă, de pe Căderea Bastiliei, de unde am venit din altă casă, de pe strada Libertăţii. Sunt bucureştean get-beget.


Povestiţi-mi despre băiatul şi nepotul dv.
Am un băiat care nu este Bogdan Albulescu. Pe băiatul meu îl cheamă Matei, este director într-o întreprindere foarte mare din ţară, are cu totul altă îndeletnicire decât alde tat'su. Nepoţelul meu are şase ani, îl cheamă Vladimir, este superb de rău. Vladimir este perfect.

Am stat la fiul meu 8, 9 luni la fiul meu, la Corbeanca. Nu doresc nimănui singurătatea.

Mă bucur că pe fiul meu l-am învăţat să fie total independent de mine, să nu depindă de mine în niciun fel. Matei m-a ajutat pentru că mi-a spus, cu cinism: „Tată aruncăm tot”.

I-am chemat pe cei de la teatru şi le-am dat tot mobilierul. Cu hainele, am făcut la fel, cu fafuriile, la fel, le-am dat pe toate. Mulţumesc lui Dumnezeu că am avut cu ce să pun la loc. 

Am dat toate cărţile, au rămas doar cu poeziile şi cărţile de specialitate. Poveştile altora nu le-am păstrat, îmi ajung poveştile mele. Chiar dacă sunt vesel, sau dacă vreau să plâng, sunt eu cu mine însumi, râd de mine sau mă plâng pe mine.

Vă descurcaţi singur cu treburile casnice?
Încerc. Mi-am cumpărat un „grill” super modern, am luat tot felul de instrumente care mai de care mai sofisticate, un mop nu ştiu de care, mi-am schimbat frigiderul, am luat alte cărţi de bucătărie, cu reţete. Încerc să gătesc, să mă descurc.

• S-a născut pe 4 octombrie 1934 la Bucureşti. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa profesorului Aura Buzescu, în promoţia din1956,  după ce a urmat şcoala de arhitectură, în 1952.
  
• A jucat peste 70 de roluri în filme, iar de-a lungul unei jumătăţi de veac, în teatru, a practicat toate formele şi formulele, de la tragedia antică la teatrul absurdului, de la montarea clasică, „Azilul de noapte” (1998), în regia lui Ion Cojar, la cea modernă, „O scrisoare pierdută” (2000),  în versiunea lui Alexandru Tocilescu.
  
  
• Actor care studiază atent,  meticulos, dimensiunile psihologice ale personajelor, Mircea Albulescu impune prin prezenţa scenică. Este unul dintre cei mai tritraţi actori români, având un doctorat la UNATC, pe tema teatrului radiofonic, marea sa pasiune.
  
  
• Pe scenă, ai impresia că eşti în faşa unui vulcan care va erupe din clipă în clipă,  actorul impunând prin fizicul impunător, atletic, prezenţa masivă, privirea pătrunzătoare şi timbrul grav al vocii, consideră criticul Costin Tuchilă.
  
  
• A jucat comedie cu aceeaşi aplicaţie cu care a jucat dramă.  A interpretat personaje memorabile pe scena Teatrului Naţional, la Bulandra sau la Nottara, dintre care amintim: Egist, din „Orestia” (1964), de Eschil, Danton (1974), Şerban Sineşti din „Jocul ielelor” (1986), ambele după Camil Petrescu, Satin, din „Azilul de noapte” (1998),  de Maxim Gorki, Grigore Bucşan din „Ultima oră” (2003), de Mihail Sebastian, sau Regele George al III-lea din „Nebunia regelui George”(2004), de Alan Bennett.
  
  
• Cărţi publicate: „Vizite” ( 1985), „Pajura Singurătaţii” (1994),  „Bilete de favoare” ( 1996), „Baraka” (1999), „Bazar sentimental”( 2000), „Fluture în lesă de aur” ( 2002),  „Clanţe” (2005).

CITIŢI ŞI:

Mircea Albulescu, 300 de roluri, 75 de ani de viaţă