Cel mai mare centru care tratează toxicomanii se va închide şi aproape 400 de dependenţi vor rămâne fără metadonă. Locatarii din zona Argeşelul, unde e centrul, au salutat demersul, la fel şi o serie de politicieni care au folosit închiderea lui în campania electorală.

Medicii prezintă însă o imagine sumbră pentru ceea ce va urma. Mulţi pacienţi se vor reapuca de droguri, o parte vor muri sau vor îngroşa numărul infractorilor. Scoaterea de sub tratament a dependenţilor de droguri i-ar împinge pe mulţi înapoi către o viaţă pe care nimeni nu ar vrea să o trăiască.

Mihai şi Corina spun că se iubesc. Sunt de zece ani împreună şi sunt fericiţi. Povestea lor pare însă desprinsă din filme şi e mărturia limitelor pe care le încalci când te prinde dependenţa de droguri: ca să-şi procure doza zilnică, Corina s-a prostituat ani întregi. Mihai a însoţit-o, în stradă, unde i-a „selectat” clientela, pentru partea lui de heroină.

ANII DE DEPENDENŢĂ

Viaţa de cuplu, văzută prin seringă

Puţini ar găsi urme de romantism în locul în care Mihai şi Corina s-au îndrăgostit. Ce erau ei altceva decât doi tineri dintr-un cartier bucureştean, plin de droguri şi de poveşti despre ratare, femei uşoare şi despre alcoolism? Se întâmpla acum zece ani în lumea „subterană” a oraşului, unde drogurile circulau ca sângele prin venele unui organism.

Când Mihai a cunoscut-o, Corina nu ieşea din tiparele cartierului unde se născuse. Avea puţin peste 16 ani şi era proaspăt ieşită din penitenciar, unde fusese închisă pentru prostituţie.

Locuia cu mama sa, o femeie care, după fiecare reproş că „face strada”, întreba, cu subînţeles, dacă nu îi dă şi ei o parte din bani. Era deja „până peste cap” băgată în heroină. Începuse însă timid viaţa asta, lucrând la o şaormărie. Apoi a dansat la night- club, apoi a ieşit în stradă, unde şi-a vândut trupul. Drogurile au venit firesc, ca şi dependenţa de ele. Avea nevoie de bani, este tot ce poate explica.

Pe atunci, Mihai nu „băga heroină”. Decât rar, recunoaşte el totuşi. Era deja tată dar, pentru standardele mediului în care crescuse, era un băiat „cuminte, ca o fată”. Prin casa lui, unde toată lumea „băga în venă”, să nu fii zilnic terminat era ceva de reţinut. „Toţi, de la mic la mare din familia mea, au picat în patima asta. Un nepot chiar a murit de supradoză. Şi când vezi că toţi fac, nu ştii dacă să nu te apuci şi tu. Aşa a fost să fie”, spune băiatul.

„Cel mai bun lucru”

Când povestesc cum s-au cunoscut, Mihai şi Corina zâmbesc complice, ca de o boacănă simpatică. Astfel, în primele zile după ce a ieşit prima oară din penitenciar, Corinei i s-au întâmplat trei evenimente memorabile.

Primul, la poarta penitenciarului, gardianul i-a întins două prezervative - „că aşa e procedura” -, pe care ea le-a aruncat, într-un soi de protest. Al doilea, odată ieşită a băgat din nou heroină în venă, pentru prima dată, după detenţie. Iar al treilea, a primit pe telefonul maică-sii un bip de la o persoană necunoscută.

Apoi s-a petrecut ceea ce ea numeşte „cel mai bun lucru din viaţa ei”. Din curiozitate, a sunat pe numărul respectiv înapoi. Era Mihai. „Am zis să n-o scap iar”, spune băiatul. Cuminte, a invitat-o „la o plimbare”. S-au plimbat mult, atât de mult că pe ea au început s-o doară picioarele. Apoi l-a invitat la ea acasă. „Unde am rămas până în ziua de azi”, spune Mihai.

Doza de dragoste

Nici unul dintre ei nu mai ştie exact când au început să se drogheze împreună. Seringa s-a insinuat însă rapid în viaţa lor de cuplu. Trăiau un ritual în jurul ei. Se „rezolvau” unul pe altul: el îi băga ei acul în venă, ea lui.

„La un moment dat nici nu mai aveam loc pe mână unde să facem. Aveam fiecare doza noastră, din care nu lua celălalt”, spune Corina. Ieşeau în lume rar. „Ne gândeam că o să cheltuim la discotecă atâţia bani când pot să-mi iau heroină cu ei. Oamenii ca noi nu ştiu să facă alte lucruri, decât să se drogheze. De asta mulţi nici nu renunţă”.

Gesturile de afecţiune în perioada de dependenţă se reduc la aspecte care pot părea suprarealiste: „Ştiam că ei îi e mai rău decât mie, de-aia îi mai dădeam de la mine”, povesteşte Mihai momentele când renunţa, din dragoste, la doză. Viaţa de cuplu era o cursă după bani, pentru droguri. Şi ca să facă rost de ele, Corina a ieşit iar în stradă să se prostitueze.

„Ajunsesem amândoi atât de dependenţi de heroină, că nu mai puteam să ne procurăm doza dacă nu ne băgam pe asta. Eu am văzut că se fac uşor banii, şi pentru că eram drogat am zis «Bine!». Uneori îmi venea să mor! La început nici nu-mi mai venea să o las să plece de lângă mine. Dar aveam nevoie de droguri”, încearcă Mihai o explicaţie. De fapt, oricât de greu pare de crezut, explicaţia acceptării unei astfel de situaţii e mult mai simplă, zice el.

„Te obişnuieşti, cu timpul”. Ea ieşea în fiecare seară, el o însoţea. Fără să vrea, iubitul Corinei a devenit astfel peştele Corinei. De cele mai multe ori, aştepta „după colţ”. Uneori, s-a bătut. Mihai urăşte însă termenul de „peşte” şi spune că între ei „e altfel”. „Eu merg cu ea ca să am grijă. Dacă ea vrea să iasă, iese. Dacă nu, nu”, creionează el libertăţile de care se bucură Corina.

MOMENTE GRELE

Cum să-ţi răscumperi iubirea

Cumva, prin povestea lui Mihai şi a Corinei nu se întrevede încă un happy-end. „Peste câţiva ani ne văd exact ca acuma”, zice Mihai. Dacă raportul Comisiei Prezidenţiale ce propune, printre altele şi legalizarea prostituţiei, ar deveni realitate, n-ar face o mare diferenţă, spun ei. Corina continuă să se prostitueze chiar şi acum. Mai rar, e drept, dar tot cu Mihai alături.

Legalizarea prostituţiei ar trimite-o, crede ea, să lucreze „la patron, cum ar fi la şaormărie” şi banii n-ar mai fi aceiaşi. „Oricum, eu simt că asta nu mai pot s-o fac, că nici nu mai arăt cum arătam altădată”, spune Corina.

Mihai speră ca în curând să renunţe totuşi amândoi la viaţa asta. De heroină nu mai au chef, sunt pe tratament cu metadonă de ceva vreme şi se tem că, dacă ar mai „gusta” o dată, ar face supradoză. Acum urmăresc să închirieze o cameră undeva, poate să găsească şi ceva de muncă, nu ştiu ce anume, unde anume.

Un oarecare plan există. „Dar eu întotdeauna am avut ghinion în viaţă. Mihai este singurul lucru bun din viaţa mea. Mă întreb uneori pe cine am omorât de viaţa mea e aşa?”, filosofează Corina. Au fost totuşi câteva momente care, deşi sunt povestite cu un aer firesc, ar fi de-ajuns cât să facă orice om să se poată gân di că trăieşte sub o stea cu ghi ni on.

Răpirea Când Mihai şi Corina vorbesc despre un astfel de „impas”, zici că e vorba de o ceartă în familie peste care au trecut. Însă în urmă cu patru ani, Corina a dispărut efectiv timp de trei zile de acasă. A fost răpită, urcată cu forţa într-o maşină, vândută altui proxenet, unde a stat, cu alte fete într-o casă. Corina nu-l urăşte pe cumpărător. Din câte spune ea, s-a dovedit a fi „un om înţelegător”: la rugăminţile ei, l-a sunat pe Mihai ca să negocieze întoarcerea acasă.

Astfel a ajuns băiatul să-şi răscumpere iubita cu nu mai mult de şapte milioane de lei vechi. „Am înnebunit! Dacă eram cununaţi legal, veneam cu mascaţii peste ei, dar aşa, suntem în concubinaj... Trebuia să le dau vreo zece milioane de lei vechi pe ea. Le-am dat vreo şapte. Atâta au vrut, că era şi drogată”, încheie, plin de calm, Mihai.

Un plan, o cameră, un câine

Mihai şi Corina spun că încă se iubesc. Se privesc galeş, îşi ating uneori atent mâinile tatuate strâmb, se mai ironizează cu mici răutăţi în familie, de genul „măi, marţafoiule”. Au acea linişte care te cuprinde după ani de relaţie şi se completează când vorbesc, îşi termină unul altuia frazele. Mai au un fel de foame să povestească prin câte au trecut, vorbesc repede şi agitat, spun „Şi câte nu s-au întâmplat!” atunci când finalul se apropie.

Rămâne, dincolo de zâmbet, câte o remarcă a băiatului: „Dacă nu ar fi fost drogurile astea, nouă ne era bine...”. Spune că a preferat să facă ea strada decât să dea el în cap pentru doză. „Dar de furat, nu puteam. De la mine din casă nu prea aveam ce să iau!”, găseşte loc de glumă.

Se felicită că măcar nu are în el instinctul ăsta, al hoţului, cum a văzut că au mulţi din jurul lor. „Tremur tot! Şi când mint tremur. Când mă drogam, nu puteam să mă gândesc la nimic din ce aş putea face ca să ies din asta. În capul meu erau numai droguri, droguri... Acuma aş vrea să fac ceva, să lucrez, că mă simt în stare. Dar nu ştiu ce... Şi la muncă, dacă merg, trebuie să mergi aranjat, nu poţi dacă nu ai un loc al tău”, zice Mihai

Apoi se aprinde dintr-odată: „N-o să mai dureze mult viaţa asta. Ascultă-mă pe mine! Ne ducem iar şi ne luăm o cameră, ne facem curat în ea, ne luăm şi câinele... Că avem câine!”, spune Mihai. „Avem o căţea crescută de mică”, adaugă Corina. „Am cheltuit mulţi bani cu ea la veterinar, am vândut pentru ea ce cercei mai aveam în casă”.

Spun că iubesc mult animalul. Au observat ei, când erau mai lucizi în momentele grele, că le mănâncă delicat din palmă.

NEVOIA DE DROGURI

Cuplul dependent, controlat de sevraj

Specialiştii în tratarea dependenţei spun că astfel de cazuri, cum este cel al lui Mihai şi al Corinei, sunt extreme. Deciziile de a încălca legea sunt însă dictate de presiunea sevrajului. „Pentru o doză, un dependent de heroină e în stare să facă lucruri pe care în mod normal nu le-ar face.

E vorba despre nevoia imperioasă de droguri. Pentru că ei simt un rău fizic fantastic. Dar e vorba şi despre o parte psihologică. Pentru că, în astfel de cupluri, primul gând nu e, de exemplu, «Hai să mai stăm în pat puţin!», ci «Cum să facem rost de droguri?»”, explică psihoterapeutul Eugen Hriscu.

Problema în cuplurile de toxicomani se perpetuează şi după ce renunţă la heroină. „Ei se droghează ani în şir. Şi după ce renunţă, există un gol, nu ştiu să facă altceva. De asta este nevoie şi de servicii sociale pentru ei. Pentru că, le dăm metadonă, dar ei nu ştiu unde şi cum să lucreze”, conchide Hriscu.

MĂRTURII