|
Cel mai anticipat şi mai comentat volum publicat în Franţa în ultimii ani, „Inamici publici”, a apărut în librăriile româneşti.
Cartea pentru care ziariştii francezi i-au descusut şi pe tipografi, în încercarea disperată de a afla detalii, a apărut zilele acestea pe piaţa din România, la Editura Polirom, în traducerea lui Daniel Nicolescu. „Inamici publici”, un meci intelectual între cel mai citit scriitor francez contemporan, Michel Houellebecq (51 de ani), şi unul dintre cei mai renumiţi filosofi de stânga, Bernard-Henri Lévy (60 de ani), a fost publicat în 150.000 de exemplare în octombrie 2008, tiraj epuizat în câteva săptămâni.
Când directoarea Editurii Flammarion a anunţat, în iunie anul trecut, că pregăteşte o carte „secretă”, scrisă la patru mâini, cu un prim tiraj uluitor, s-a declanşat instantaneu un vârtej de speculaţii. Michel Houellebecq s-a dat de gol într-un interviu, rămânea de descoperit cel de-al doilea nume (înainte de asta, se zvonise că volumul nici măcar nu există). S-au pronunţat numele Carla Bruni, Lionel Jospin sau Frederic Beigbeder, dar niciodată Lévy.
„Filosof fără gândire, dar nu fără relaţii”
Primul „şut” în acest meci care a confiscat atenţia lumii culturale occidentale timp de câteva săptămâni l-a dat Michel Houellebecq, într-o scrisoare trimisă lui Bernard-Henri Lévy pe 26 ianuarie 2008. Cei doi conveniseră să înceapă acest joc prin corespondenţă în timpul unei cine în oraş.
„Totul, aşa cum se spune, ne desparte – cu excepţia unui singur punct, fundamental: suntem, şi unul, şi altul, doi indivizi destul de demni de dispreţ. (...) Amândoi simbolizăm perfect înspăimântătoarea vlăguire a culturii şi inteligenţei franceze”, aruncă provocarea autorul „Particulelor elementare”. „Intim al celor puternici, scăldându-vă încă din copilărie într-o bogăţie obscenă, sunteţi emblematic pentru ceea ce unele reviste cam uşurele, precum «Marianne», continuă să numească «stînga-caviar» şi pentru care periodicele germane folosesc, mai subtil, formula Toskana-Fraktion.
Filosof fără gândire, dar nu fără relaţii, sunteţi, în plus, autorul celui mai ridicol film din istoria cinematografiei”, îşi critică Houellebecq destinatarul. Şi continuă cu autocritica. „Autor plat, lipsit de stil, n-am căpătat notorietate literară decât ca urmare a unei incredibile greşeli de gust comise, cu ani în urmă, de nişte critici debusolaţi”.
Confesiuni printre rânduri
Bernard-Henri Lévy îi răspunde vanitos comparând „linşarea” sa cu cea a lui Sartre, sau Baudelaire de către contemporanii lor. „De treizeci de ani încoace mă întreb cum de a putut şi încă mai poate un individ ca mine să întreţină iluzia. De treizeci de ani, ostenit să-l aştept pe cititorul destoinic care să ştie să mă dea în vileag, îmi tot sporesc autocriticile ratate, lipsite de talent, inofensive. Ei bine, a sosit clipa”.
Pe lângă autocritică şi critica lumii culturale şi politice (Houellebecq în special, îi taxează dur pe ziariştii care au scris despre el), ambii fac, printre rânduri, confesiuni despre copilăria lor, părinţi, viaţa personală. Houellebecq atinge şi subiectul delicat legat de mama sa, Lucie Ceccaldi, care l-a abandonat în copilărie şi l-a acuzat public că ar fi „impostor” şi „parazit”, publicând şi o carte cu intenţia de a-l „demasca”. „Îmi dau seama – şi mi se pare ciudat – că nu izbutesc întotdeauna să-mi urăsc mama. Poate că, indiferent de împrejurări, e foarte greu să-ţi urăşti mama; poate că ai mereu sentimentul că, astfel, te-ai urî pe tine, că te-ai anula”, se confesează scriitorul.
„Nu voi face decât să-mi agravez cazul de burghez ticălos”
În câteva paragrafe extrem de virulente, Houellebecq (unul dintre puţinii autori pe care scrisul i-a îmbogăţit, „Particulele elementare”, „Platforma” şi „Posibilitatea unei insule”, volume distinse cu nenumărate premii, fiind vândute în sute de mii de exemplare) le răspunde indirect şi detractorilor săi, care îl numesc misogin, obsedat de sex şi islamofob. Spre deosebire de Lévy, al cărui joc de-a confesiunea e foarte atent dozat şi controlat, oarecum artificial, Houellebecq dă senzaţia de sinceritate.
Filozoful-milionar Lévy (autorul cărţilor „Barbaria cu chip uman” sau „Reflecţii asupra răului şi sfîrşitul istoriei” şi unul dintre iniţiatorii mişcării Nouvelle Philosophie), ironizat pentru aerul său de pop-star, averea moştenită, viaţa mondenă şi „descinderile” umanitare în zone ca Bosnia, Darfur sau Afganistan, mărturiseşte că are „un ego blindat în faţa atacurilor”. „Pot să aduc toate clarificările posibile şi imaginabile: nu voi face decât să-mi agravez cazul de burghez ticălos, care nu pricepe nimic din problemele sociale şi care nu arată interes urgisiţilor de pe faţa pamântului decât ca să-şi facă publicitate”, argumentează filosoful, care recunoaşte că dă constant căutare pe google cu numele său pentru a citi ce se scrie despre el şi a-şi pregăti defensiva şi că de ani buni îşi dictează, noapte de noapte, pe robotul telefonic al secretarei sale, jurnalul.
Fragmente
Bruxelles, 26 ianuarie 2008
Dragă Bernard-Henri Lévy,
Totul, aşa cum se spune, ne desparte – cu excepţia unui singur punct, fundamental: suntem, şi unul, şi altul, doi indivizi destul de demni de dispreţ.
Specialist în lovituri ratate şi în bufonerii mediatice, dezonoraţi până şi cămăşile albe pe care le purtaţi. Intim al celor puternici, scăldându-vă încă din copilărie într-o bogaţie obscenă, sunteţi emblematic pentru ceea ce unele reviste cam uşurele, precum Marianne, continuă să numească „stânga-caviar“ şi pentru care periodicele germane folosesc, mai subtil, formula Toskana-Fraktion. Filosof fără gândire, dar nu fără relaţii, sunteţi, în plus, autorul celui mai ridicol film din istoria cinematografiei.
Nihilist, reacţionar, cinic, rasist şi misogin stânjenit: m-aţi onora prea mult dacă m-aţi încadra în familia prea puţin ispititoare a anarhiştilor de dreapta; în mod fundamental, nu sunt decât un necioplit. Autor plat, lipsit de stil, n-am căpătat notorietate literară decât ca urmare a unei incredibile greşeli de gust comise, cu ani în urmă, de nişte critici debusolaţi. Din fericire, provocările mele chinuite au ajuns, între timp, să plictisească.
Amândoi simbolizăm perfect înspăimântătoarea vlăguire a culturii şi inteligenţei franceze, recent subliniată, cu severitate, dar îndreptăţire, de revista Time.
N-am contribuit cu nimic la înnoirea scenei electro din Franţa. Nici măcar nu suntem pomeniţi pe genericul filmului Ratatouille.
Condiţiile dezbaterii sunt întrunite.
Paris, 27 ianuarie 2008
Dezbatere?
Sunt posibile trei piste, dragă Michel Houellebecq.
Pista numărul 1. Bravo. Aici e totul. Mediocritatea dumneavoastră. Nulitatea mea. Acest neant sonor care ne ţine loc de gândire. Această atracţie faţă de comedie, dacă nu cumva e vorba despre impostură. De treizeci de ani încoace mă întreb cum de a putut şi încă mai poate un individ ca mine să întreţină iluzia. De treizeci de ani, ostenit să-l aştept pe cititorul destoinic care să ştie să mă dea în vileag, îmi tot sporesc autocriticile ratate, lipsite de talent, inofensive. Ei bine, a sosit clipa. Mulţumită dumneavoastră, cu ajutorul dumneavoastră, poate că o să izbutesc. Îngâmfarea dumneavoastră şi a mea laolaltă. Cum ar zice un alt individ demn de dispreţ, dar de speţă mai înaltă, daţi cărţile pe faţă, le dau şi eu – ce uşurare!
Pista numărul 2. Dumneavoastră, de acord. Dar de ce eu? De ce aş accepta, la urma urmei, acest exerciţiu de autodenigrare? De ce v-aş urma în această plăcere pe care o manifestaţi faţă de autodistrugerea spectaculoasă, defăimătoare, necrozată? Nu-mi place nihilismul. Detest resentimentul şi melancolia care îl însoţeşte. Şi mă gândesc că literatura nu e făcută decât ca să contrazică acest mizerabilism care, mai mult ca oricând, a devenit cuvântul de ordine al epocii noastre. Aş putea să mă dedic, în această situaţie, explicării faptului că există şi trupuri fericite, opere reuşite sau vieţi mai armonioase decât par să-şi închipuie chinuiţii care ne detestă. Mi-aş asuma rolul negativ, cel adevărat, rolul lui Philinte împotriva lui Alceste, şi aş trânti unui elogiu convingător al cărţilor dumneavoastră şi, dacă trebuie, al cărţilor mele. E o altă posibilitate. Un alt mod de a începe discuţia.
Şi, în cele din urmă, a treia pistă. Răspuns la întrebarea pe care aţi pus-o în seara aceea, la restaurant, când ne-a venit ideea acestui dialog. De unde atâta ură? De unde vine ea? Şi cum de are, atunci când e vorba despre scriitori, o tonalitate, o virulenţă atât de nemăsurate? Dumneavoastră, desigur. Eu. Dar, la modul mult mai serios, cazul lui Sartre, scuipat de contemporanii săi... Cel al lui Cocteau care n-a putut niciodată să vadă un film până la capăt, pentru că îl aştepta mereu la ieşire cineva care să-l ia la refec. Pound în cuşca sa... Camus luat peste picior... Baudelaire descriind, într-o scrisoare cutremurătoare, „rasa umană“ asociată împotriva lui... Lista ar fi lungă. Pentru că ar trebui convocată întreaga istorie a literaturii. Poate că – aceasta ar fi teza mea – ar trebui să încercăm sondarea dorinţei însăşi a scriitorilor. Care dorinţă? Asta-i bună: aceea de a displăcea. Gustul pentru stigmatizare. Vertijul, bucuria infamiei.
Rămâne să alegeţi.
2 februarie 2008
Dragă Bernard-Henri,
(...)
Şi unul, şi celălalt am căutat cu perseverenţă delectările abjecţiei, ale umilirii, ale ridicolului; şi am izbutit cu vârf şi îndesat. Atât doar că aceste delectări nu sunt nici imediate, nici naturale, iar adevărata noastră dorinţă, dorinţa noastră primitivă (iertaţi-mă că vorbesc în locul dumneavoastră) este, ca a întregii lumi, aceea de fi admiraţi, iubiţi, sau şi una, şi alta.
Cum ar putea fi explicat acest ciudat ocol pe care l-a făcut fiecare dintre noi? Am fost izbit, la ultima noastră întâlnire, că n-aţi încetat să daţi căutări Google pentru numele dumneavoastră, folosind chiar funcţia de avertizare, cea care îţi îngăduie să fii informat despre fiecare nouă postare. În ceea mă priveşte, am dezactivat această funcţie de avertizare şi apoi am renunţat chiar şi la căutările Google.
Mi-aţi spus că doriţi să fiţi informat despre posibilităţile adversarului astfel încât să puteţi, eventual, riposta. Nu ştiu dacă iubiţi cu adevărat războiul sau, mai degrabă, nu ştiu de câtă vreme îl iubiţi, câţi ani de antrenament v-au trebuit ca să-i descoperiţi interesul şi farmecul; însă mi se pare sigur faptul că gândiţi, precum Voltaire, că ne aflăm într-o lume unde „se moare cu arma în mână“.
Această absenţă a oboselii în luptă reprezintă o forţă considerabilă. Ea vă împiedică, şi vă va împiedica încă multă vreme, să cedaţi acelei apatii mizantrope care, după mine, constituie cel mai mare pericol; acelei ţâfne morocănoase şi sterile care te face să te retragi în bârlogul tău, repetând fără încetare: „toţi sunt nişte idioţi“; şi, literal vorbind, să nu mai faci nimic altceva.
(...)
În mine există, dimpotrivă, o formă perversă de sinceritate: caut cu înverşunare, cu îndârjire, ceea ce este mai rău în mine, ca să depun acest ceva, cu neastâmpăr, la picioarele publicului – întocmai cum un câine de vânătoare depune un iepure sau un papuc la picioarele stăpânului său. Şi nu fac asta ca să acced la vreo formă oarecare de izbăvire, până şi noţiunea mi-e străină. Nu aspir să fiu iubit în ciuda a ceea ce am mai rău, ci datorită a ceea ce am mai rău, ba chiar merg până la a dori să fie preferat tot ce e mai rău în mine.
Cu toate acestea, rămân stingherit şi dezarmat în faţa ostilităţii sincere. De fiecare dată când am operat una dintre faimoasele căutari Google, am avut aceeaşi senzaţie ca atunci când, chinuit de o eczemă nespus de dureroasă, ajung să mă scarpin până la sânge. Băşicile mele eczematice se numesc Pierre Assouline, Didier Jacob, François Busnel, Pierre Mérot, Denis Demonpion, Éric Naulleau, şi mulţi alţii, i-am uitat numele celui de la Figaro, nu prea mai ştiu, am ajuns să renunţ să-mi număr duşmanii, dar, în acelaşi timp, în ciuda sfaturilor repetate ale medicilor, nu am renunţat la şedinţele mele de scărpinare.
După cum nu am renunţat nici să-mi vindec eczema, deşi cred că am priceput că voi fi însoţit toată viaţa de aceşti micropraziţi care nu se pot, efectiv, lipsi de mine, cărora le furnizez raţiunea de a exista şi care merg, de exemplu (aşa cum este cazul lui Assouline), până la a căuta, scormonind după mine la o conferinţă în Chile (unde speram, totuşi, că mă aflu la adăpost), tot ce-ar putea, cu mici tăieturi şi remixări ulterioare, să mă înfăţişeze într-o lumină ridicolă sau respingătoare.
Cu toate acestea, n-am chef de duşmani, de duşmani declaraţi şi definitivi, pur şi simplu nu mă interesează. Aşa cum există în mine, inextricabil amestecate, o dorinţă de a plăcea şi o dorinţă de a displăcea, tot aşa n-am simţit niciodată ceva care să semene cu dorinţa de a învinge, capitol la care, cred, ne deosebim.
Nu vreau să spun, prin asta, că nu cunoşteaţi dorinţa de a plăcea, ci doar că aveaţi, de asemenea, dorinţa de a învinge, că, de fapt, mergeaţi cu ambele picioare (ceea ce, în opinia preşedintelui Mao Zedong, este preferabil). Dacă vrei să ajungi repede şi departe este, într-adevăr, preferabil. Pe de altă parte, mişcările unui şchiop au ceva capricios şi imprevizibil; el este faţă de pedestrul normal ceea ce balonul de rugby reprezintă faţă de mingea de fotbal; nu pare imposibil ca un şchiop robust să poată scăpa mai lesne de tirul unui sniper.
|
Cifre
O fi fost tirajul de 100.000 (nici macar de 150.000), dar vinzarile ...Dupa o luna de la aparitie nu se vindusera nici 30.000 de exemplare si cifrele scadeau vertiginos (noiembrie 2008).
Cartea a fost un mare fis in Franta desi a beneficiat de un marketing agresiv.
plumitivi
MHouellebecq si BHL (asa se prescurteaza, caci altfel ar semana cu Marc Levy) au facut un schimb de mailuri si a iesit un moft, Nu e nici pe departe cea mai, cel mai... Aici, la tara, Daniel - biatul lui Vasile Cenzorul, de la Consiliul Culturii de pe vremuri - e un golanas istet si traduce usor. Un produs de Carrefour !