După 20 de ani, cele două lumi despărţite
de Zidul Berlinului trăiesc prin mărturiile
celor care l-au văzut prăbuşindu-se.9 noiembrie 1989 a picat într-o joi. Locuitorii Berlinului, despărţiţi de zidul ridicat de sovietici în 1961, trăiau, după primele impresii, doar o simplă zi de toamnă. Ceva totuşi plutea în aer: cu câteva luni înainte, mii de est-germani plecaseră în micile lor Trabanturi în „vacanţe” printr- o Ungarie care tocmai ridica se restricţiile la frontiera cu Austria.
„Vacanţele” est-germanilor se terminau cu cereri de azil în lumea capitalistă, „incidente” ce deveniseră din ce în ce mai dese: din august până în septembrie, 13.000 de astfel de „turişti” trecuseră în Austria.
Pe la Zid însă, în niciun alt an, nimeni nu şi-a închipuit că va fi atât de uşor de pătruns „dincolo”. Pentru că aici, la Zid, muriseră ani la rând oameni care încercaseră să-l depăşească. Liderul Republicii Democrate Germane, Erich Honecker, lansase ipoteza teribilă că zidul va mai sta în miezul o raşului „încă o sută de ani”.
Un anunţ „simplu”
Construcţia părea să se fi „subţiat” însă cu timpul. Ronald Reagan îi ceruse lui Mihail Gorbaciov deschidere, rostind celebra frază: „Domnule Gorbaciov, dărâmaţi zidul!”. Iar „Perestroika” făcea deja istorie.
Joi, 9 noiembrie, era astfel, până la urmă, o zi cu totul şi cu totul specială. Iar ceea ce se anunţa a fi o simplă conferinţă de presă, în urma căreia cetăţenii est-germani erau în ştiinţaţi că îşi pot vizita rudele din Vest fără vize, a devenit, de fapt, ultima zvâcnire a regimului socialist.
Günter Schabowski, ministru al propagandei, a anunţat vestea. Întrebat de când se ridică vizele, Schabowski, necunoscând detaliile, a răspuns: „Din câte ştiu, din acest moment”.
Vestea a avut un impact fenomenal. Mii de estici au luat cu asalt, plini de entuziasm, punctele de frontieră. Sărbătoarea s-a întins timp de câteva săptămâni. Ecaterina von Simons, fost cetăţean român, berlineză din 1974, a văzut cum Zidul s-a prăbuşit, a simţit bucuria oamenilor, dar şi cum en tu ziasmul a început să pălească după 1990, când diferenţele au devenit evidente.
DE-O PARTE ŞI DE CEALALTĂ
Vizitator într-o lume cu „chifle gustoase” şi străzi pustii
Pentru Ecaterina-Luise von Simons, născută în Mediaş şi mutată în vestul Berlinului din 1974, zidul a făcut multă vreme parte din traseul zilnic de jogging.
„Alergam pe lângă el. Era înalt de patru metri şi nu se putea vede dincolo”, povesteşte Ecaterina. Curiozitatea de a afla cam ce puneau la cale socialiştii de peste zid era uneori satisfăcută pentru cei ca ea, cetăţeni vest-germani, prin urcarea pe o platformă.
De acolo blocurile socialiste şi bulevardele mai mult goale păreau cum va mai aproape. Ecaterina locuia în sectorul american al oraşului. Împreună cu soţul său, îşi vizita rudele din Est destul de des. Intrarea şi ieşirea vesticilor nu era restricţionată. A rudelor din Est, da. Ceea ce se pare că nu-i deranja prea mult pe „Onkel Heinz” şi „Onkel Hans”, cei doi unchi din Est ai soţului Ecaterinei. Deşi duceau o altfel de viaţă, ceva mai lipsită de luminile capitaliste.
Doi unchi din Est
Heinz lucrase ca zidar în Vest, înainte de ridicarea zidului. Putea oricând să rămână, dar a preferat viaţa din sectorul sovietic. Nu din vreun spirit comunist de voluntariat, ci pentru că acolo erau soţia, familia lui. Nu o ducea chiar rău, povesteşte Ecaterina.
„Aveau o «datsche» (casă de vacanţă) - pe malul unui lac. Iar ea tocmai primise aprobare pentru o locuinţă nou-construită”. Celălalt unchi din Est, Hans, era medic stomatolog. „Moştenise cabinetul de la tatăl său. Şi lor le mergea foarte bine. Aveau o «Colibă», după cum o numea unchiul, pe Hiddensee, o insulă unde erau multe vedete. În plus avea o «bărcuţă» de 12 m lungime”, spune Ecaterina.
A găsit Estul ca fiind surprinzător, plin de contraste. Deşi se vorbea despre lipsuri, aveau, de exemplu, brânză Camembert în magazine. Chiflele erau mai mici, „dar mai gustoase”. „Şoferii erau politicoşi, dar străzile pustii”, povesteşte Ecaterina.
În RDG se dădeau subvenţii pentru mâncare sau haine. De asta, unchii din Est ofereau cadouri ceva mai „neconvenţionale”. „Ne-au făcut cadou un prosop şi o faţă de masă. Şi cărţile erau ieftine, cumpărasem chiar literatură internaţională”.
Ce doi unchi păreau mulţumiţi. Heinz chiar spunea: „Am văzut capitalismul, nu vreau să lucrez acolo!”. În spatele acestei lumi aparent deschise se ascundeau însă drame: „Aproape fiecare familie era despărţită. Să fugi era periculos. Când Ungaria a deschis graniţa, noi ne-am bucurat. De la mama mea, care mi-a povestit despre războiul mondial, am înţeles că zidul nu era decât o rămăşiţă a lui”.
Apoi a venit ziua de joi, 9 noiembrie 1989. Căderea Zidului a prins-o pe Ecaterina departe de eveniment. Tocmai se mutase într-o nouă casă, vestea a aflat-o din vecini. A văzut apoi o imagine pe care mulţi berlinezi credeau că n-or s-o vadă niciodată: „Oamenii treceau pe jos frontiera, se îmbrăţişau, grănicerii nu făceau nimic...”.
ÎNTRE LUMI. Ecaterina von Simons a trăit în Vest fără să judece Estul
NOUA ORDINE
Ecoul prăbuşirii Zidului Berlinului s-a prelungit după 1990
După 1989, viaţa la Berlin s-a schimbat radical. Ecaterina von Simons povesteşte că, pentru mulţi, deschiderea graniţelor a fost o schimbare în rău. În special pentru foştii locuitori din vestul oraşului, pentru care viaţa atât de mult dorită alături de fraţii mai săraci din Est a venit cu un şoc.
„Dacă mergeam la magazin, erau vânzătoare noi, din Est, plătite prost, foarte nepoliticoase şi leneşe. Apoi, după un timp, ţi-era ruşine să vii din România, pentru că erau ban de de «români» care furau şi cerşeau”, expune Ecaterina câteva imagini de după 1989.
Imediat după 1990, multe fabrici din Est au fost cumpărate de oameni din Vest şi închise. Concurenţa în capitalism nu putea fi ignorată. Astăzi, ziarele scriu cum numai o treime a foştilor RDGişti este mulţumită. „Iar «vest-berlinezii » se plâng că li s-au micşorat salariile cu 8%”, încheie Ecaterina.
CITIŢI ŞI:
1989-2009. Două decenii au sărit peste "Zidul Ruşinii"
Sărbătoarea Europei reunite
ISTORIE DE VÂNZARE
Amintirile unei „ciocănitori de zid”
Zidul care a stat ca simbol al Războiului Rece, în inima Berlinului, din 1961 până în 1989, a devenit repede un obiect numai bun de exploatat în cel mai capitalist mod cu putinţă. Nu a fost ceva foarte complicat: mulţi dintre cei care spun că au participat la eveniment vând acum, pe internet, bucăţi mai mari sau mai mici din fâşia de beton. Unii dau inclusiv „certificate de autenticitate” înrămate alături de bolovanii din ciment.
Art Harman, din Virginia, are 52 de ani şi este una dintre „ciocănitorile de zid” („Mauerspechte”, în germană) - după cum i-au poreclit berlinezii pe cei care au cioplit zidul şi acum vând fragmente din el. Pe site-ul unde îşi face reclamă a postat şi fotografii în care e surprins zâmbitor, rupând bucăţi desenate cu graffiti sau dăruind un bolovan istoric fostului vicepreşedinte american Dan Quayle.
Câteva publicaţii din Germania l-au intervievat pe Art. De fiecare dată descrie în termeni tehnici cum a cărat bucăţi grele până în SUA. Într-un „jurnal al expediţiei” postat pe site-ul său, Art po vesteşte ce a trăit la Berlin. Acum 20 de ani, Art şi amicii săi erau tineri şi mai entuziaşti. Aşa că s-au suit fără să se gândească prea mult într-un avion pentru Berlin imediat ce au văzut la televizor bucuria de pe străzile oraşului.
Dincolo de emoţie, erau totuşi mânaţi şi de o idee de afacere: au închiriat un Volkswagen şi l-au umplut ochi cu bucăţi de zid. Art descrie primul contact cu Zidul şi bucuria oraşului: „Chiar dinainte să apucăm să vedem Zidul am auzit un sunet incredibil! O ciocăneală continuă făcută de mulţi oameni «înarmaţi» cu dălţi în timp ce dărâmau zidul. A fost ca o muzică magică. Muzica libertăţii. Pe măsură ce ne apropiam, puteam să vedem oamenii şi atmosfera de sărbătoare. Erau acolo oameni de toate vârstele. Toată lumea rupea bucăţi de zid, vorbea şi se bucura de moment. Era o adevărată sărbătoare, Estul şi Vestul erau unite!”.
Cam 15 dolari costă să-ţi iei astăzi de la Art o pietricică cu istorie. Povestea o spune gratis. Ea se încheie însă pe acelaşi ton, capitalist: „Puternicul simbol al tiraniei comuniste a devenit locul unei sărbători pe 9 noiembrie 1989, când zidul s-a deschis pentru prima dată după 1961. Libertatea a câştigat! Poţi avea şi tu o bucată de istorie, din Zidul Berlinului!...”.
DUPĂ 20 DE ANI
Cicatrice lăsate de Zid: Estul, rămas în urmă
Prăbuşirea Zidului Berlinului a lăsat în societatea germană urme adânci. Un amplu reportaj publicat pe 18 iunie anul acesta de prestigiosul cotidian „The New York Times” creionează o Germanie de Est încă mult înapoiată faţă de Vest.
„Dacă ieşi din marile oraşe ca Dresda, Leipzig sau Berlin, şi mergi în locuri ca orăşelul Hoyerswerda, fostă localitate minieră, afli că povestea declinului şi a părăsirii nu s-a schimbat prea mult în fosta Germanie de Est”, scrie jurnalistul „NY Times”.
În astfel de localităţi, titrează publicaţia americană, peste 40% din populaţia care locuia înainte de 1989 a plecat să muncească în Vest.
„Ziarele scriu despre migraţia continuă a tinerilor şi a cetăţenilor educaţi către Vest, unde au mai multe oportunităţi. (...) Când oficialii guvernului german au prezentat raportul anual despre rezultatele unificării dintre Est şi Vest şi despre încercările Estului de a prinde din urmă Vestul, imaginea era de o pozitivitate copleşitoare, însă nu era chiar completă”, arată „NY Times”.
|
Avem si noi zidul nostru
Avem si noi zidul nostru de apa, Prutul, din pacate Romania nu a avut puterea RFG ca sa poata rascumpara viitorul Basarabiei.