Actorul Gheorghe Dinică a făcut destăinuri inedite în cartea „Un actor pentru eternitate”, apărută în 2008, la Editura Limes, din Cluj-Napoca, în care autoarea Mia Pădurean a povestit întâmplările din viaţa actorului la persoana a III-a, transformându-l într-un personaj de roman. Autoarea Mia Pădurean povesteşte că, în zorii zilei de 25 decembrie 1933, în prag de Crăciun, se năştea un prunc, în Giuleşti, la periferia Bucureştiului.

Părinţii Petre, funcţionar la poştă, şi Jana, casnică,  au decis să-şi înregistreze băiatul după Anul Nou, ca să mai câştige copilul un an în acte. Astfel, Gheorghe Dinică apărea născut, pe certificatul de naştere, pe 1 ianuarie 1934.

Legile străzii

Gheorghe Dinică a avut o copilărie fericită, un copil liber, năzdrăvan, curios, mai degrabă crescut de stradă şi de prieteni decât de familie. „Sufletul şi mintea mea de copil au memorat doar farmecul străzii şi al jocurilor de puştani. Era o lume simplă fără niciun fel de fenomene dar avea şi parfum”, mărturisea actorul.

„Eram copiii străzii. Strada pentru mine a fost lucrul cel mai important. Strada  m-a învăţat foarte multe, pentru că aveam prieteni mai mari care ne dirijau pe noi, cei de vârstă mică. Era o lume pe care nimeni n-ar crede că a existat, lumea cartierului”, povestea Dinică.

Salvat ca „prin minune”, de bombardamente

Amintirile sale au fost totuşi marcate de ravagiile celui de al doilea Război Mondial.  Pe 1 ianuarie 1944, când avea doar 10 ani, copilul a fost salvat ca prin minune, dar mulţi dintre prietenii lui de joacă au fost ucişi de bombardamente, în cartierul Giuleşti unde locuia. Trauma războiului şi moartea „văzută cu ochii” l-au marcat profund pentru tot restul vieţii.
A devenit copil al străzii. Totuşi nu a luat-o pe căi greşite, ci a continuat să meargă la şcoală şi să câştige bănuţi ca să se întreţină.
 
„Eram liber, părinţii mei nu mai aveau grijă de mine. Stăteam pe unde apucam. Mi-am făcut viaţa în funcţie de cum gândeam şi de posibilităţile de atunci. Am avut o şansă şi am depăşit toate momentele acelea”, mărturisea actorul, în volumul „Un actor pentru eternitate”, ultima monografie pe care Mia Pădurean i-a dedicat-o anul trecut.

Îndrăgostit de vacanţele la ţară

Viaţa după război era foarte întortochiată. „Nu aşa, n-am avut parte de lăfăiala aia în familie, n-am avut familie, şi atunci totul se împrăştia. Perioada era tulbure şi căutam fiecare să răzbatem”,  spunea Dinică.
 
Totuşi şi-a regăsit rudele. Când era elev, mergea în comuna Cochineşti, de lângă Stolnici, în judeţul Argeş, unde se născuse tatăl lui. Acolo, a petrecut vacanţe extraordinare. „Când mergeam la ei, mă primeau foarte frumos, cu mare bucurie. Eram singurul băiat din neamul Dinică, asta îi cucerea”.
 
Băiatul se îndrăgostise de viaţa la ţară.  „Comunicarea cu oamenii din sat era plăcută. Îmi amintesc cu drag de perioada aceea. La marginea satului, se ţineau hore, se întâlneau fete, băieţi îmbrăcaţi în costume populare. Era ceva sărbătoresc, mirific”, i-a spus actorul autoarei Mia Pădurean, care a venit tocmai din Statele Unite, să scrie „pentru eternitate” povestea actorului.
 
„Mâncam film cu pâine”

În Bucureşti, unde revenea din vacanţe, a început să meargă la cinematografele de cartier. Băiatul resimţea că exista o mare diferenţă  între Bucureştiul  din centru şi cel din mahala. „Ceva din mine m-a ajutat să nu o iau pe căi greşite. Atunci totul era posibil, mai ales în cartier. M-au influenţat foarte mult filmele care rulau non-stop, cum s-ar zice: mîncam film cu pâine”.

În sălile cinematografelor de pe Calea Griviţei în sufletul lui se născuse dorinţa de a deveni actor. Îl amuza şi, în acelaşi timp, admira cuplul Laurel-Hardy, pe Chaplin, văzuse multe filme americane, western, muzicale, cu gangsteri, intrigi, sau de dragoste, cu scene înduioşătoare. Mai târziu, îşi va aminti cu plăcere de John Wayne, James Stewart, Humphrey Bogart, Cary Grant. Pe lângă filmele văzute cu nesaţ, la cinematograful Marna, mergea să vadă şi trupele de artişti de la revistă, cu Titi Mihăilescu, iar mai târziu cu Puiu Călinescu.

De la teatrele de cartier la UNATC

A început să joace în teatrele de amatori ale marilor întreprinderi, care puneau în scenă Molière, Shakespeare, dar şi dramaturgie românească. Prima apariţie pe scenă a tânărului Dinică a fost cu o trupă de amatori de la Poştă, în piesa „Titanic Vals”, de Tudor Muşatescu, în rolul locotenentului Stamatescu. Gheorghe îşi interpreta rolul cu multă naturaleţe şi dezinvoltură, de parcă „se născuse” pe scenă. A avut senzaţia că pluteşte, după ropotele de aplauze, şi a simţit acut nevoia să continue.
 
S-a înscris în cercul teatral al Casei de Cultură a Sindicatelor (C.C.S) din Bucureşti, iar,  la 22 de ani, a fost distribuit în „Jocul de-a vacanţa”, de Mihail Sebastian, în rolul lui Bogoiu.
 
A câştigat la un concurs, pentru interpretare, Marele Premiu pentru acest rol, având şansa să fie văzut de actriţa Dina Cocea, care se afla în public. „Nu ai dreptul să-ţi sacrifici vocaţia, te primesc la cursurile mele de pregătire”, i-a spus atunci marea doamnă a teatrului românesc.
După aceste cursuri, Dinică a intrat, în 1957, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică cu bursă republicană. A absolvit Institutul în 1961, iar doi ani mai târziu a fost distribuit în filmul „Străinul”, în regia lui Mihai Iacob.

„Cu privirea-laser şi voce şuierătoare”

Toţi partenerii săi de platou sau de scenă sunt de acord că Dinică impunea doar prin simpla prezenţă, fără să facă nimic, şi că pur şi simplu făcea ca aerul să vibreze în jurul său.
 
Actorul avea mersul hotărât,  gestul economicos, replica scurtă, abia retezată din vocabular. Vorbea foarte puţin, dar de cele mai multe ori replicile sale dure erau compensate de privirea caldă. Când  intra pe platoul de filmare, ceilalţi rămâneau încremeniţi: actori secundari, figuranţi, echipa tehnică, toţi deveneau uşor inhibaţi de prezenţa lui, spunea autorul Constantin Paraschivescu, în volumul „Histrion de cursă lungă”, apărut în 2002 ca supliment al revistei „Teatrul azi”.
 
Actorul putea fi un cinic şi un dispreţuitor sarcastic, „o lichea grotescă sau rafinată, un intrigant diabolic şi terifiant, dar tot aşa de bine poate fi un om simplu, generos şi simpatic, un naiv romantic, sau un înţelept cu măsura relativităţii lucrurilor”, explica Constantin Paraschivescu.

 „Cu privirea-laser şi voce şuierătoare, cu mişcări atent studiate şi, în acelaşi timp, imprevizibile, de fiară la pândă – iată una dintre multiplele ipostaze ale actorului Gheorghe Dinică. Marea performanţă a lui este de a fi fost multiplu fără a-şi pierde identitatea. Cariera lui nu a alterat umanul”, preciza Paraschivescu.


S-a căsătorit la 60 de ani, după o viaţă boemă

Gheorghe Dinică nu s-a căsătorit până la 60 de ani.  „Am cunoscut multă lume, multe femei...Dar nu am avut timp să mă gândesc şi la asta. Pe primul plan a stat întotdeauna munca pe scenă”, mărturisea el.

În 1995, Gheorghe Dinică fost invitat acasă la o familie de prieteni, pe care nu-i văzuse de mult timp. În faţa lui, la masă, stătea o doamnă distinsă, Gabriela-Georgeta, care i-a atras atenţia şi căreia i-a propus, timid, o întâlnire, la sfârşitul vizitei.
 
„Aveam şaizeci de ani, până la acea vârstă am cunoscut tot ce se putea cunoaşte. Eu eram liber ca pasărea cerului. Din viaţa mea boemă, am simţit nevoia să mă aşez”, mărturisea Dinică. Pe 2 februarie 1996, cei doi au celebrat cununia civilă, apoi, mai târziu, cununia religioasă.

N-a avut copii
Dinică spunea că nu şi-a dorit copii, pentru că nu ar fi avut timp de ei. „Iubesc copiii, dar nu m-am gândit niciodată să fiu tată”, recunoaştea Gheorghe Dinică, care şi-a transferat afecţiunea paternă asupra nepoatei soţiei sale, Ornella Georgia, care a locuit cu el şi soţia lui, din 1997 până în 2005.
 
În familie, i se spunea Gigi. Colegii şi prietenii i se adresau cu Gheorghe, doar Marin Moraru şi Radu Beligan îl strigau Gigi, la fel, cum îl numea şi Ştefan Iordache. Soţia îl striga tot Gheorghe. „Suntem o familie de Gheorghe”, declara Gabriela-Georgeta Dinică, care a stat tot timpul la spital, lângă actor, în ultimele zile de viaţă.

Carieră

„Rămas-bun!”

Mefisto, ultima provocare

Gheorghe Dinică a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1961, iar doi ani mai târziu a fost distribuit în filmul „Străinul”, în regia lui Mihai Iacob.
 
A început cu roluri de bătrâni, roluri de compoziţie, apoi a trecut la personaje negative.
 
„Am avut marea şansă, în teatru şi în film, să joc roluri negative. Nu regret că le-am jucat, pentru unii sunt monştri, pentru mine aveau şi haz. Dacă eşti un „făt frumos”, o faci pe îndrăgostitul şi cam atât”, spunea Dinică.
 
Actorul, care făcuse o adevărată pasiune pentru rolurile de deberdei, lichele şi  escroci, a interpretat zeci de roluri de teatru, la Comedie, la Bulanda şi la Naţional, jucând şi în peste 60 de filme. Printre rolurile antologice sunt cele din „Felix şi Otilia” (1971), în regia lui Iulian Mihu, „Prin cenuşa imperiului” (1975), în regia lui Andrei Blaier,  „De ce trag clopotele, Mitică?” (1982) şi „După amiaza unui torţionar” (2001) ale lui Lucian Pintilie sau „Filantropica”(2002) lui Nae Caranfil.

Ultimele sale roluri în teatru au fost la Teatrul Naţional, unde îl juca pe I.D. Borcea, în „Ultima oră", după Mihail Sebastian, în 2003, şi pe  Cadîr, în spectacolul de mare succes „Take, Ianke şi Cadîr”, regizat de Grigore Gonţa, în 2001, în care făcea un trio de zile mari cu Radu Beligan şi Marin Moraru.
 
Ultima sa mare provocare în teatru a fost rolul „Mefisto”, din spectacolul „Faust”. Regizorul Silviu Purcărete şi Constantin Chiriac, directorul Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, i-au distribuit, în 2006, pe Gheorghe Dinică şi pe Ştefan Iordache, în cele mai importante roluri, Mefisto şi respectiv Faust, din această superproducţie.

„Purcărete îi voia pe amândoi în distribuţie. Ar fi fost excepţională întâlnirea: veterani, hârşâiţi în teatru, cu atâta şi atâta experienţă, mai ales că cei doi  nu jucaseră niciodatata împreună”, a spus, pentru EVZ, Constantin Chiriac. Dinică s-a retras, după 3-4 zile, de la repetiţie.

 În film, ultima sa partitură importantă a fost cea din 2007 în „Ticăloşii",  în regia Şerban Marinescu.  Gheorghe Dinică juca în ultima perioadă doar în serialele de pe „Acasă”, fiind distribuit în „Inimă de ţigan”, „Regina” şi, ulterior, în „Aniela”.

CITIŢI ŞI:

Gheorghe Dinică, o viaţă pe scenă | MULTIMEDIA

Dinică: „Am cunoscut multe femei”

O lume întreagă îl plânge pe Dinică

Teatrul românesc a pierdut valori

SIMONA CHIŢAN: „Uitarea” lui Dinică